de: Gáspár György
Am crescut într-o familie în care, atunci când dialogam unii cu alții, un enunț începea în limba română și se termina în limba maghiară (sau invers). Un sistem familial în care cu bunicii din partea tatălui vorbeam doar în limba maghiară, iar cu cei din partea mamei doar în limba română. Atunci când ajungeam la bunicii paterni, la țară, parcă eram într-o altă lume – una în care toată lumea comunica doar în ungurește, iar știrile și vremea erau urmărite doar la posturile ungurești. Și asta, pentru că la nici cinci minute era granița cu Ungaria și fiindcă localnicii de acolo știau că drumul din satul lor până la Budapesta e mult mai scurt decât drumul până la București. Am ferma convingere că nu se refereau doar la distanța geografică, ci și la cea psihologică și emoțională.
Mereu m-am simțit în siguranță în comunitatea de unguri a bunicilor mei; la fel de firească îmi părea viața și la cealaltă pereche de bunici, acolo unde urmăream televizorul și radioul doar pe posturile vorbitoare de limba română și unde aveam libertatea de a vorbi în limba maghiară doar atunci când bunica mă căra după ea pe la piață, intenționând să negocieze prețul zarzavaturilor cu negustorii unguri.
Școala am urmat-o în limba română. De fapt, majoritatea studiilor le-am făcut în limba română și, cu toate acestea, uneori simt și gândesc în limba maghiară. Legenda familiei spune că prima limbă învățată de mine a fost maghiara – și abia ulterior româna. Spun legenda, fiindcă aici povestea se schimbă în funcție de persoanele pe care le întreb. În familia noastră au existat mereu conflicte între unguri și români, dar nu erau nici mai multe și nici mai puține ca cele dintre români și români (sau unguri și unguri). Există cel puțin două momente pe an în care sinele meu patriotic se emoționează cu adevărat: atunci când se cântă imnul României, la 1 Decembrie, și când se intonează imnul Ungariei, pe 20 august.
Dacă e să fiu cu adevărat sincer cu mine și cu realitatea vieții mele, simt că aparțin ambelor nații și, în același timp, niciuneia. În România, pornind de la numele meu rar întâlnit și de la accentele care-l decorează, sunt considerat ungur. Iar atunci când ajung în Budapesta și susțin câte un curs pentru specialiștii în sănătate mintală de acolo, sunt văzut drept român. Când eram mic, mi s-a spus adesea și că aș fi bozgor, dar – într-un mod cu adevărat interesant – niciodată nu am luat această etichetă ca pe o jignire, iar asta datorită faptului că mă mândresc cu rădăcinile mele materne și paterne.
După mutarea la București – care s-a produs acum zece ani – mulți sătmăreni, clujeni și unguri mă întrebau dacă m-am întâlnit cu efectele discriminării, dacă am fost dezavantajat din cauza numelui sau a originilor; eu îi priveam mirat și le spuneam că nici vorbă. Singurele momente care-mi veneau în minte erau cele amuzante, în care producători TV sau clienții care îmi scriau că vor să ajungă la mine în terapie mă întrebau dacă vorbesc limba română. Și, din fericire, la fel ca orice om care își asumă respectul față de țara în care trăiește și a cărei pâine o mănâncă, m-am străduit destul de mult să vorbesc o limbă română îngrijită și elegantă. Desigur că, la fel ca toți cei care vorbesc în paralel mai multe limbi, mai am și eu scăpări, momente în care pocesc câte un cuvânt sau când exprimarea mea nu este 100% românească. Dar, cu mici excepții, oamenii reacționează prin zâmbete sau cu foarte multă înțelegere.
Așadar, din punct de vedere personal, niciodată nu am simțit războiul rece dintre români și unguri. Cu excepția micilor înțepături sau șicane care sunt endemice relațiilor, alte experiențe nefericite nu am avut. Apropo de experiențe, în toamna lui 2018 am susținut – la invitația lui Dragoș Bucurenci – un curs despre cultivarea inteligenței relaționale. În calitate de organizator și gazdă, Dragoș a adunat în același grup un număr de peste 35 de oameni, bărbați și femei, majoritatea români. Cursul a ieșit foarte bine, participanții au fost mulțumiți și, așa cum se întâmplă după câte un evenimente în care inimile oamenilor pulsează la unison, o parte dintre cursanți au venit să mă felicite personal și chiar să mă îmbrățișeze. Printre aceștia se afla și un tânăr care, dincolo de faptul că mi-a strâns mâna, m-a întrebat dacă mă poate îmbrățișa. Întrebare care m-a luat puțin prin surprindere, fiindcă, spre deosebire de femei, bărbații nu sunt atât de curajoși și darnici cu gesturile de afecțiune. Sigur că răspunsul meu a fost afirmativ, deoarece am fost convins că, probabil, ceva din teoria pe care am prezentat-o atunci în fața publicului i-a atins lui sufletul. Însă în timp ce se îndepărta, l-am auzit spunând: „Mulțumesc!“ Mi-am imaginat că știu la ce se referă, dar el a continuat spunând: „Îți mulțumesc că m-ai ajutat să-mi schimb părerea despre unguri!“ După care a continuat cu câteva explicații, pe care (din motive de confidențialitate) aleg să nu le dezvălui. M-a bucurat și mai tare momentul trăit și am decis să nu-l șterg din memorie, ba mai mult, să-l amintesc cât de des mi se va oferi ocazia. Ca o dovadă clară a faptului că inimile oamenilor vorbesc aceeași limbă, cu singura condiție ca între aceștia să existe un spațiu de siguranță psihologică și relațională.
