Am să vă fac o confesiune, în anul Centenarului Unirii.
Am naţionalitate şi cetăţenie română. Gândesc, mă port şi vorbesc româneşte cât pot eu de curat. Par român, dar nu sunt în totalitate. Sunt pe jumătate maghiar.
Cum sună o expresie corcită din Ardeal, „fele (jumătate) apă, fele viz (apă)”. Sunt și majoritar, și minoritar în același timp. Practic, sunt o corcitură.
Mi-am petrecut ultima jumătate a Centenarului Unirii și-n piele de român, și-n piele de maghiar. Dacă mă întrebați cu cine țin mai mult, cu românii sau cu ungurii – așa cum îi întrebi pe copii dacă o iubesc mai mult pe mama decât pe tata – voi răspunde cu toată franchețea: și cu unii, și cu alții.
Am crescut în București, care avea pe vremuri faima că ar fi al doilea oraș după Budapesta ca număr de maghiari. Nu știu cât era de adevărat. Ceea ce știu însă este că eforturile familiei noastre de a vorbi în altă limbă, ca să nu înțeleagă vecinii – în comunism, pereții erau nespus de subțiri – ar fi fost ridicole: stăteam ușă în ușă cu doamna Kepsa, iar deasupra noastră locuia doamna Hollók. Așa că dacă aveam de comunicat secrete, nu schimbam limba, ci doar volumul.
În ceea ce mă privește, stăteam nouă luni în București, cum ar veni, între români, iar trei luni la Târgu-Mureș, în vacanța de vară, printre maghairi. Deși și asta e impropriu spus, întrucât cei din ramura maghiară a familiei mele vorbeau foarte bine limba română, așa cum și cei din partea română o dădeau una-două pe maghiară.
La magazin, ceream pâine în funcție de cum îmi spunea vânzătoarea, „tessék” sau „poftiți, vă rog”, și nu mi s-a întâmplat niciodată să fiu refuzat, așa cum circulă o pseudo-legendă legată de faptul că n-ai fi servit dacă soliciți în altă limbă decât cea care-i convine vânzătoarei.
Sau poate că au fost situații, dar nu țin de etnie, ci de ignoranță. Exact ca în cazul următor: eram într-una din rarele vacanțe de iarnă petrecute la Târgu-Mureș, împreună cu Zsóka, o prietenă din vecini, la săniuș. Aveam spre 14 ani și cu niște băieți, toți maghiari, care erau pe delușorul respectiv, ne-am luat la ceartă. Cu unul, m-am și bătut. Mă rog, cinstit vorbind, am mâncat o mamă de bătaie…! Ajuns acasă cu buza spartă, am avut surpriza să ascult versiunea spusă de Zsóka: da, mă bătusem, însă îl făcusem arșice pe adversar! Brusc, nu m-a mai durut nimic, ba mi-a trecut și bănuiala că aș fi luat bătaie doar pentru că eram român: adevărul gol-goluț era că eram un bucureștean arogant!
Fiind cineva pe jumătate român, pe jumătate maghiar firește că am crescut cu o anume sensibilitate – mă răneau acuzele din ambele părți. Detestam să aud și cuvântul „bozgor”, și cuvântul „valah”. Însă bunica din partea mamei (chiar nu contează care dintre ele, căci și bunica din partea tatălui era bună, blândă și mă adora) mi-a spus la un moment dat că ești cu atât mai om cu cât vorbești mai multe limbi. Și am mai învățat ceva de la bunicile mele: să caut mereu partea bună a lucrurilor.
Vreți să știți o parte foarte bună a faptului că sunt corcitură? Sărbătoresc, atunci când nu coincid datele, Paștele de două ori. Și pe cele maghiare, și pe cele românești. Asta înseamnă de două ori cozonac, de două ori ouă vopsite! O singură dată am fost în Ardeal în vacanța de Paște – evident, nu se chema așa oficial înainte de 1989 – și atunci am aflat de un obicei maghiar, al stropitului fetițelor cu parfum, încât atunci când m-am întors în București, le-am povestit colegilor români că ar trebui să facem și noi asta. Găsisem destui prozeliți, doar că în București nu se găseau acele mașinuțe din plastic umplute cu parfum, așa cum mi-a explicat mama, și am renunțat la idee.
Dar vreți să știți care e partea cea mai bună a faptului că sunt româno-maghiar? Simplu: conviețuiesc ideal cu mine însumi. Mă simt bine în pielea mea. Iar uneori mă gândesc dacă nu cumva acest sentiment e, de fapt, o metaforă pentru românii și maghiarii de pe aceste meleaguri, care conviețuiesc în amonie în acest an centenar, ca și cum ar fi părți ale aceluiași trup. De fapt, chiar sunt.
