De Nicolle Birta
Despre puterea dragostei s-au spus multe de-a lungul timpului: că poate să miște sori și stele sau că poate să mute și munții din loc — dar atunci când munții rămân la locul lor, tot dragostea e cea care are forța să topească granițe și să unească inimi.
Iar dacă unele povești de iubire au rămas celebre în istorie pentru că prin pasiunea lor au reușit să stârnească adevărate războaie (vezi Elena, Paris și războiul troian), există și cazuri în care tocmai iubirea a fost cea care a mers dincolo de ele, depășind orice obstacol. Căci atunci când e exersată între doi artiști, dincolo de limite și de prejudecăți, doar cu sinceritate și dedicare, dragostea devine ea însăși o artă și naște, la rândul ei, artă.
La începutul secolului trecut, doi protagoniști veniți de departe — dar din spații totuși vecine — un român și o unguroică, se întâlneau întâmplător chiar în ceea ce a fost mereu supranumit Orașul Iubirii, la Paris, fără să aibă pe atunci idee că și iubirea lor avea să rămână gravată în istorie pentru totdeauna. Aceștia erau Constantin Brâncuși, sculptorul care avea să marcheze arta modernă, și Pogány Margit, pe atunci o tânără studentă la Arte, ea însăși o viitoare artistă. Însă, după cum se spune, nimic nu e întâmplător, pentru că întâlnirea dintre ei avea să dea naștere unor opere care au marcat lumea artei.
Cei doi s-au cunoscut în 1909; scenariul, deloc surprinzător: fermecată de personalitatea artistică a sculptorului, tânăra unguroaică venită în capitala Franței pentru a studia pictura, s-a oferit să-i pozeze. Brâncuși, fermecat la rândul său de șarmul ei, a acceptat bucuros și astfel Margit i-a devenit model și muză în ultimele ei luni de ședere la Paris. Au urmat multe sesiuni de lucru împreună și multe încercări de imortalizare a frumuseții ei; artistul român însă, obsedat de esențializarea formei, nu era niciodată pe deplin mulțumit de ceea ce obținea.
“Am pozat pentru el de mai multe ori. De fiecare dată, începea şi termina un nou bust. Fiecare era frumos, minunat de real. Eu îl rugam să-l păstreze ca variantă finală, dar el izbucnea mereu în râs şi arunca bustul înapoi, în lada cu lut din colţul atelierului, spre marea mea dezamăgire”
își amintea Margit despre experiența ei cu Brâncuși.
Deși scurtă, relația de iubire dintre Brâncuși și Margit Pogány a fost marcată de o intensitate fulminantă, trăirea ei fiind sintetizată de sculptor în seria de lucrări care poartă numele tinerei unguroaice: “Mademoiselle Pogány”: “Am înțeles că eram chiar eu, deși capul nu avea niciuna dintre trăsăturile mele. Era tot numai ochi. Privind spre Brâncuși, am observat că mă urmărea pe furiș, în timp ce vorbea cu prietenii mei. I-a făcut o enormă plăcere să constate că am reușit să mă recunosc”, consemna Pogány Margit despre emoția pe care a experimentat-o în momentul în care sculptorul a ajuns în sfârșit la o versiune finală a lucrării. O declarație de dragoste sublimată în cea mai frumoasă expresie artistică.
Aceasta era însă doar prima dintre ele, pentru că de-a lungul următoarelor două decenii, Brâncuși avea să mai elaboreze multe alte versiuni pentru “Mademoiselle Pogány” — în total, 19 astfel de variante, în diferite materiale, marmură și bronz, adăpostite astăzi de cele mai importante muzee ale lumii, precum Museum of Modern Art (MoMa) din New York sau Muzeul de Artă Modernă din Paris.
Astăzi, “Mademoiselle Pogány” face parte din Patrimoniul Cultural Național, categoria “Tezaur” și este una dintre cele mai valoroase lucrări artistice pe plan mondial, însă nu a fost așa dintotdeauna: la prima ei expunere, în 1913 în Statele Unite, Mademoiselle Pogány a stârnit controverse în rândul criticilor, care nu i-au perceput de îndată frumusețea, ci au întâmpinat-o mai degrabă cu ironie. Capul oval, formele alungite, ochii imenși, finețea liniilor și simplitatea formei – toate reprezentau o abordare inedită, o viziune artistică insolită, în fața căreia publicul nu știa cum să reacționeze. Mai apoi însă, sensibilitatea fascinantă a lucrării a început să fie remarcată și apreciată, seria Madame Pogány fiind astăzi una dintre lucrările de referință din lumea artei.
După iubirea fulminantă cu sculptorul român, războiul a prins-o pe tânăra Margit în Ungaria, la Budapesta, unde s-a reîntors după finalizarea studiilor de la Paris, alegând să se dedice picturii și devenind ea însăși o artistă valoroasă. După terminarea războiului decide să emigreze în Australia, unde rămâne definitiv, până la finalul vieții sale, în 1964. Relația dintre ea și Brâncuși nu se sfârșește însă odată cu despărțirea lor fizică, cei doi continuând să comunice prin scrisori timp de 20 de ani după întâlnirea de la Paris și continuând să-și poarte reciproc o afecțiune caldă și sinceră.
Fascinația unuia față de celălalt nu s-a pierdut, la fel și iubirea pe care au continuat să o simtă și care, la fel ca în arta lui Brâncuși, a prins o nouă formă, esențializată.
“Tot timpul mă gândesc la tine şi la tandreţea cu care ai avut grijă de mine. Mi-ar fi plăcut să-ţi dau la fel de multă bucurie pe cât mi-ai dăruit tu mie”
îi mărturisea sculptorului, într-una dintre scrisorile trimise în lunga corespondență pe care au purtat-o, Pogány Margit
“Cine poate spune că o operă de artă e încheiată?”
se întreba, la rândul său Brâncuși, reflectând asupra formei finale a uneia dintre versiunile lucrării Mademoiselle Pogány
Preluând cuvintele maestrului, într-un final, ne putem întreba și noi retoric: ce mai contează dacă-i cu “te iubesc” sau “szeretlek”? — atunci când dragostea e transferată în artă, poate că nu se încheie niciodată cu adevărat.
