Cine-a fost primu-n Ardeal?

de: Liviana Tane

Cum adică cine-a fost primu-n Ardeal? Frate-meu, Gheorghe!

A fugit de-acasă să se facă aviator și-a nimerit la Mediaș, la școala de maiștri militari de aviație. Bunicul îi promisese că, orice școală ar face, găsește el o cale să-l aducă înapoi, acasă, lângă mama și tata, în familia tradițională. Iar cu bunicul nu te puneai, că era haiduc. Dacă-și punea ceva-n cap, cum-necum făcea să se-ntâmple. Doar că lui Gheorghe i se luase de orașul de la Dunăre și s-a asigurat că orice ar fi putut face bunicul, numai aeroport militar la Zimnicea nu! Așa că s-a urcat în tren și dus a fost…

La noi, în cel mai sudic punct al țării, nu prea se-auzise de unguri. Între noi fie vorba, chiar și accentul ardelenesc era ceva exotic. Așa că atunci când a venit Gheorghe acasă în prima permisie după vreo două luni de școală, ne uitam cu toții la el cruciți, că vorbea mai ceva ca Răducioiu după transferul în Italia. Oh, și încă un detaliu: nu-l mai chema Gheorghe, ci Tony. Că așa înțeleseseră noii lui prieteni unguri că se pronunță numele nostru de familie cu adânci rădăcini bulgărești, Tane(v). Să se-audă strigat așa, bunicul din partea tatei n-ar fi-ntors capul nici mort.

Odată cu Tony, au început să vină și legendele. Că cică ungurii ăștia din Ardeal fac tot felul de trăznăi: că pun cartofi în pâine și mănâncă untura ca pe margarină, că fac o țuică mai tare decât toate cazanele lui tata (mă rog, taică-meu n-a fost niciodată de acord cu partea asta, dar n-a refuzat niciodată în viață o sticlă de palincă bună trimisă plocon de fratele pribeag), dar ce era cel mai înfricoșător – că nu rup boabă românește și că, dacă nu știi măcar nem tudom când ești la ei acasă, ești mâncat.

Când am plecat prima oară cu mama la Mediaș, să-l vedem pe Gheorghe când depune jurământul, a fost ca prima călătorie în străinătate. Cu tot cu emoțiile de la controlul pașapoartelor. M-am frământat 12 ore, cât a durat călătoria cu trenul și n-am scos o vorbă când controlorul a venit să ne composteze biletele, de teamă că e (Doamne, feri!) ungur! Dacă o să ajung acolo și n-o să înțeleg ce vorbesc oamenii pe stradă? Dacă mă pun să le spun poezii și n-o să mă-nțeleagă? În fine o să mă descurc eu cumva, în caz de urgență fac ca Nadia (nu râdeți, aveam 6 ani și talent de gimnastă, toate scenariile astea erau cât se poate de valide). Din fericire, n-a fost cazul, pentru că ungurii s-au dovedit oameni primitori, iar pâinea cu cartofi și unsoare, gustoasă tare.

Gheorghe nu s-a mai întors acasă, că bunicul s-a prăpădit și n-a avut zile să-i facă aeroport militar lângă stadion, cum îl amenințase. A rămas Tony și s-a mutat în Câmpia Turzii. În schimb, am început să-mi fac eu drum tot mai des pe la el, mai ales că-mi pusesem în gând să-i calc pe urme și să plec departe de casă, tocmai la Cluj, unde aveam de gând să fac Dreptul. Motiv pentru care mergeam acolo vară de vară, cu manualul de istorie după mine, și învățam pentru admitere în curtea de la Tritiu a celor mai buni prieteni ai lui frate-meu, ungurii Miky și Lina. Când mi se lua de învățat de-a-mboulea și pe de rost Tratatul de la Trianon, lăsam cartea de-o parte și le dădeam o mână de ajutor la culesul de cartofi din pământul pe care-l aveau lângă pădure, în spatele curții. Scoteam cot la cot cu copiii lor, Judith și Zoli, cu care ne-nțelegeam păsărește, dar vorbeam aceeași limbă când ne lingeam degetele lângă cuptorul cu pâine caldă cu pită și ceapă.

La Budapesta, am ajuns pentru prima oară la 31 de ani, înainte de Crăciun. Știam exact unde se mănâncă cel mai bine, unde se fac cele mai eficiente sesiuni de shopping și de unde-ți ies cel mai bine pozele, pentru că mă pregătise temeinic prietenul meu, Peter Barabas, ungur și el. Muncisem împreună tot anul la cel mai mișto proiect profesional din viața mea, apoi el a plecat la Euronews, unde a ajuns redactor șef. Eu, la Budapesta, unde am ajuns… mama lui fii-miu. Dar asta e altă poveste!

Boldog Karácsonyt!

 

Reportaje