Mai degrabă suzerani și aliați decât inamici-Evul Mediu

de Cosmin Popa

Am promis că ne vom pune în pantofii istoriei maghiare, iar dacă aplicăm această metodă la Evul Mediu vom vedea că privite astfel lucrurile, sunt foarte departe de tabloul fixat în mintea majorității românilor. În prelungirea anacronică a percepțiilor reciproce formate în secolul al XIX-lea, intervenția maghiară medievală în Țările Române era menită să-i supună pe români Coroanei maghiare să stopeze marșul nostru istoric spre independență politică deplină. Evident, desele participări ale diverselor contingente de maghiari, secui, munteni și moldoveni la luptele comune, care nu se înscriau în tabloul propagandistic general erau trecute cu vederea sau amintite doar pentru a sublinia ideii conviețuirii pașnice. În realitate, deși punctate de confruntări, vom vedea că se poate vorbi despre o relație de alianță destul de îndelungată între munteni, moldoveni și maghiari.

Trebuie arătat faptul că tabloul schițat mai sus este unul propagandistic, intens uzitat în școli, dar istoriografia română a problemei a tratat problema cu mare seriozitate, începând cu Nicolae Iorga și sfârșind cu regretatul Șerban Papacostea, însă propaganda nu a reținut din lucrările lor decât cea ce părea că justifică discursul mai sus menționat.

Posada, 1330. În general, bătălia a fost prezentată ca un eveniment definitoriu pentru existența independentă a statului muntean. În realitate, emanciparea politică a românilor și cumanilor s-a făcut mai devreme, pe fondul dominației tătare din zonă, după Marea invazie tătară din 1241, care înlăturase puterea maghiară suzerană de la Gurile Dunării. Altfel spus, voievozii de aici și-au extins teritoriile, uzând nu doar de propria putere, dar beneficiind și de protecția tătară și de slăbiciunea internă a Ungariei, angajată într-un șir de conflicte dinastice (de ajuns să arătăm că francezul Carol-Robert a fost încoronat rege în 1308, însă fără coroana Sfântului Ștefan, străbunicul său pe linie maternă, care era în posesia puternicului voievod al Transilvaniei, Ladislau Kan). Pe scurt, Basarab încheiase alianțe cu tătarii, sârbii și bulgarii, extinzându-și puterea asupra populațiilor cumane și române din afara Carpaților și spre Gurile Dunării, aflându-se în raporturi de vasalitate teoretică cu Regatul maghiar. Abia la 1324, probabil pe fondul conflictelor cu noii aliați și al instaurării controlului regal asupra marilor familii nobiliare maghiare, Basarab încheie o pace avantajoasă cu regele Ungariei, prin care i se recunoștea puterea și teritoriile. Pacea a însemnat un adevărat afront pentru nobilimea maghiară, mai ales pentru cea din Transilvania, de curând adusă sub stăpânirea regelui. Astfel, șase ani mai târziu, în timpul unei campanii îndreptate cu precădere împotriva tătarilor, pe drumul de întoarcere, Carol-Robert a fost convins de sfetnicii săi să-l aducă la ascultare e Basarab. Povestea, alcătuită pe baza Cronicii pictate de la Viena, dar confirmata și de un hrisov acordat de Carol-Robert unui dintre ostașii care s-a distins în apărarea sa în timpul luptei, Nicolae fiul lui Radoslav, este îndeajuns de cunoscută. Semn al unei politici de alianțe militare a lui Basarab, contrare relației de vasalitate, fie și nominală, avută cu regele maghiar, este că la Posada au luptat, alături de români și cumani și detașamente de tătari. Alexandru, fiul lui Basarab, se va reconcilia cu Regele maghiar în 1343/1344, participând cu detașamentele sale în campaniile acestuia împotriva tătarilor. Abia în timpul lui Ludovic de Anjou se va desfășura un nou episod conflictual, de această dată și cu substrat religios, care a dus la opțiunea tranșantă pentru Patriarhia de la Constantinopol a Munteniei în 1359.

Un alt episod, cu valoare simbolică, despre care merită să vorbim, este cel al relației dintre Matia Corvinul și Ștefan cel Mare. Înainte de a trece la subiect, merită menționat faptul că originea tatălui lui Matia, Janos Hunyadi (Iancu de Hunedoara), așa cum ne arată Melinda și Sorin Mitu, nu a devenit subiectul unor controverse aprige decât după Supplex Libellus Valachorum, în 1791, când ascendența romană a românilor și contribuția acestora la istoria maghiarilor, ilustrată prin Iancu de Hunedoara, au fost folosite pentru a susține ideea egalității în drepturi politice cu celelalte națiuni. Având în vedere integrarea deplină a familiei în cultura și civilizația maghiară, rolul lui în istoria ungurilor, controversele privitoare la originea sa sunt sterile. Campaniile militare, dar și politica externă a lui Janos Hunyadi, așa cum și-a spus, au redus semnificativ impactul negativ pe care cucerirea Constantinopolului l-a avut asupra Munteniei și Moldovei, Janos Hunyadi fiind ultimul comandant cruciat autentic din Europa. 

Revenind la Ștefan, de ajuns să spunem că după ce tatăl său, Bogdan al II a fost omorât de Petru al III-lea Aron la Reuseni, în 1451, Ștefan cel Mare a luat calea exilului în Transilvania, la curtea lui Iancu, iar mai târziu, în 1456 s-a apropiat de Moldova, venind la curtea lui Vlad Țepeș, de unde și-a cucerit tronul un an mai târziu, cu sprijin de la Vlad.

Revenind la relația între Ștefan cel Mare și Matia Corvinul, trebuie arătat că relația acestora s-a bazat în primul rând pe un program anti-otoman autentic al celor doi, cu accente diferite, însă, dictate de poziția celor două țări. Tendința maghiară din politica inițială a lui Ștefan era dictată și de faptul că Petru Aron, ucigașul tatălui său, se refugiase în Polonia după pierderea tronului, constituind o amenințare constantă pentru noul domn. Dificultățile încep însă în 1462, pe fondul campaniei lui Mehmed al II împotriva lui Vlad Țepeș, când Matia încheie un tratat cu turcii obligându-se să nu intervină în favoarea vasalului său. Pentru a securiza granița pontică, în același an, Ștefan atacă cetatea Chilia, păzită atunci de o garnizoană maghiară. Trei ani mai târziu, situația se schimbase radical. În 1465, atunci când Vlad Țepeș fusese deja înlăturat și întemnițat la Vișegrad, din ordinul lui Matia și cu susținerea lui Ștefan, iar cetatea fusese atribuită nominal lui Radu cel Frumos, dar păstra încă garnizoana maghiară, domnul Moldovei întreprinde un nou asediu, de această dată reușit. 

Matia nu a reacționat la cucerirea cetății de către Ștefan, semn al faptului că nu acorda o mare importanță acesteia, ea fiind vitală doar pentru otomani. Însă Matia va reacționa la un amestec brutal al lui Ștefan în Transilvania, în 1467, atunci când avea să susțină cu bani și soldați pe nobili maghiari revoltați, care au declarat nu doar independența Transilvaniei, dar au reușit chiar să-și aleagă un rege provizoriu, în persoana lui Ioan de Szentgyörgy. Revolta nobililor a fost înfrântă de armatele lui Matia, care sosit în Transilvania a luat hotărârea să întreprindă o campanie de pedepsire a lui Ștefan. Lupta de la Baia Moldovei, locuit atunci de maghiari și sași, din decembrie 1467 avea să fie un episod din această confruntare medievală tipică și nu unicul. În 1468, imediat după Baia, Ștefan avea să organizeze două expediții de pedepsire, prima în secuime, iar a doua în Maramureș. De ce în Maramureș? Cel mai probabil pentru rolul jucat de nobilii români maramureșeni în apărarea lui Matia în timpul campaniei din Moldova. Doi ani după bătălia de la Baia, Matia avea să-i recompenseze pe maramureșenii din garda sa, cu privilegii și proprietăți, pentru meritele militare din campania moldavă. În același an, 1469, Ștefan îi atacă din nou pe secuii de la granița dintre Moldova și Transilvania, care-l adăposteau pe Petru Aron. Un an mai târziu, în 1470, cu o oaste formată în principal din secui, Petru Aron pătrunde în Moldova, dar Ștefan îl învinge la Orbic, în decembrie, iar pretendentul la tron este decapitat. 

După dispariția lui Petru Aron, relațiile dintre Ștefan și Matia încep să se detensioneze sub presiunea otomanilor. Matia îi trimite lui Ștefan 5000 de secui și 1800 de soldați regali, care luptă împreună cu moldovenii împotriva turcilor la Vaslui, în ianuarie 1475, iar în vara aceluiași an încheie un tratat de alianță antiotomană, rămas valabil, în spiritul său, până la Mohacs. Ștefan acordă privilegii brașovenilor și negustorilor unguri în același an, iar Matia îl eliberează pe Vlad Țepeș din domiciliul său obligatoriul, relansând lupta antiotomană a Țării Românești. În timpul campaniei otomano-tătare sultanale împotriva lui Ștefan din 1476, pe care Moldova reușește să o respingă, relațiile dintre cei doi se răcesc din nou. Implicat în conflictul cu Polonia pentru coroana Boemiei, Matia nu doar că nu intervine militar, dar oprește pentru nevoile sale și ajutorul bănesc trimis de Papa pentru Ștefan, în calitatea sa de suveran catolic al lui Ștefan. După ce Ștefan a fost forțat să încheie pace cu turcii, de abia în 1488 relațiile dintre Moldova și Ungaria aveau să se îmbunătățească. Matia acorda negustorilor brașoveni privilegiul de a nu presta serviciul militar, cu excepția Munteniei și Moldovei, precum și permisiunea de a vinde arme și fier Moldovei. Pe baza tratatului din 1475 sau a altuia, care nu s-a păstrat, cele două țări revin la politica de alianță în această perioadă, Ștefan primind în stăpânire de la Regele Ungariei Ciceul și Cetatea de Baltă. Semn al bunelor relații este faptul că în 1489, cu ocazia nunții unuia dintre fiii lui Ștefan, Matia a trimis 500 de ducați ca dar de nuntă.  Moartea subită a lui Matia, în aprilie 1490 la Viena, avea să redeschidă disputa pentru Coroana maghiară, lipsindu-l pe Ștefan de un aliat prețios în luptele cu polonii și otomanii ce aveau să vină din nou. Alianța antiotomană va continua încă multă vreme. În 1493 și 1494, Ștefan cel Mare și Vlad Călugărul al Munteniei aveau să participe cu trupe la campania lui Ladislau al II-lea al Ungariei împotriva turcilor la Belgrad. 

Trebuie spuse și câteva lucruri despre originea medievală a discriminării românilor în Transilvania. Mecanismul istoric, complex și punctat de o serie de paradoxuri, întins pe câteva sute de ani a avut la bază considerente de ordin religios. Documentele medievale maghiare de sec. XIV, inclusiv cele regale, fac multe trimiteri la privilegiile și drepturile de proprietate acordate românilor de Sfinții Regi ai Ungariei, Ștefan cel Sfânt (997-1038), Emeric (1031) și Ladislau I (1077-1095). La judecățile patrimoniale legate de stăpânirea unor suprafețe de pădure sau pășuni, mai ales la ieșirea lor din devălmășie, comunitățile de români invocă și arată o serie de acte regale maghiare de natură să confirme stăpânirea suprafețelor în litigiu, fapt acceptat de tribunalele vremii. Iată ce-i scrie Sigismund de Luxemburg, în 1412, Papei Ioan al XXIII-lea, invocând și el libertățile acordate românilor de Sfinții Regi ai Ungariei:

[…] vechimea timpului scurs ne învață și ne arată că sfinții și catolicii regi ai Ungariei, înaintașii noștri, au ocrotit cu scutul puterii lor părțile transilvane care se disting prin amestecul neamurilor și limbilor, adică al nobililor unguri, al sașilor și chiar al conlocuitorilor români și altor schismatici, [pe care] măcar pentru că-și aruncau privirea să caute la vecinii lor necredincioși, [i-au dăruit] cu multe și neîngrădite libertăți de diferite feluri, întru cele lumești și bisericești și nu mai puțin, în dărnicia lor față de ei, au pus ca măsură singură nemărginirea. 

De aici se desprinde nu doar ideea libertăților și privilegiilor, dar și realitatea existenței unei singure clase nobiliare în transilvania, anume cea a ungurilor, în care este evident că a fost integrată cu timpul, prin catolicizare și maghiarizare și cea mai mare parte a nobilimii românești în Transilvania. Răscoala lui Bogdan din marca Moldovei, nobil maramureșan ortodox și român, împotriva lui Dragoș, nobil maramureșan român și catolic, credincios Regelui Ungariei, ne arată că focare de rezistență au fost, dar și că cea mai mare parte a nobilimii românești a fost integrată în sistemul maghiar.

Odată cu uniformizarea catolică, cerută insistent începând cu Papa Ioan al XXIII-lea pe fondul revoltei lui Jan Hus (Sigismund de Luxemburg, în calitatea sa de împărat a Imperiului Romano-German este cel care a hotărât arestarea și închiderea lui Hus, care a fost executat în 1415), discriminarea religioasă și economică a românilor a luat forme organizate. Până la jumătatea secolului al XIV-lea, românii participau la congregațiile transilvaniei, alături de nobilii maghiari, comandanții secuilor și fruntașii sașilor, semn că erau considerați națiune constituentă cu drepturi deplină a Transilvaniei. Ultima participare la congregația generală a Transilvaniei datează de la 1355. După formarea deplină a statelor românești și debutul conflictelor despre care am vorbit mai sus, regalitatea maghiară a împiedicat formarea unei nobilimi ortodoxe românești, condiționând acordarea statutului de convertire la catolicism și integrarea în eterogena nobilime maghiară.

Cert este că după victoria de sub Dealul Bobâlnei a armatei țărănești maghiaro-române, din 1437, în înțelegerea semnată de reprezentanții nobilimii cu liderii răsculaților, în fața Conventului de la Cluj-Mănăștur, se folosește formula „universitas regnicolarum Hungarorum et Valachorum huius partis Transsylvaniae” [comunitatea locuitorilor (cetățenilor, cu sensul de supus) unguri și români ale acestor părți ale Transilvaniei]. Formula, acceptată de nobilime chiar dacă sub presiunea armelor, denotă tradiția clară a unei egalități în drepturi a celor două comunități, fapt susținut și de țăranii maghiari participanți la răscoală. În text se mai arată că, până ce solii nobilimii și ai răsculaților vor obține de la suveranii Ungariei înscrisurile de la Sfinții Regi, care să arate că țăranii se bucuraseră de drepturi în trecut, aceștia vor plăti dijma și vor presta muncile cerute de seniori. Înăbușirea sângeroasă a răscoalei, în același an, a prilejuit încheierea unei înțelegeri a nobilimii maghiare cu fruntașii secuilor și a sașilor, fraterna unio (înțelegerea frătească), înțelegere transformată spre 1500 în tratat (unio trum nationum) și care consființea privilegierea celor trei categorii și legarea de glie a țăranilor români și unguri. Răscoala maghiaro-română a micului nobil, Georghe Doja, la 1514, pornită odată cu chemarea țăranilor la cruciadă, arată că asuprirea era primordial economică și apoi confesională. Treptat, discriminarea economică și confesională, în absența unei pături nobiliare romînești, a luat și forme naționale, mai ales după debutul răscoalelor confesionale românești la mijlocul secolului al XVIII-ea. Abia răscoala lui Horea, la 1784, alimentată de mitul împăratului demofil, va pune problema nu doar în termeni confesionali, dar și naționali, fără a avea o direcție antimaghiară, ci doar antinobiliară. Aplicarea în Transilvania a Patentei imperiale din 1785, care desființa iobăgia în imperiu, a fost amînată ca urmare a opoziției nobilimii, însă pentru relațiile dintre români și maghiari începea o nouă etapă. 

Surse:

Viorel Achim, Politica sud-estică a regatului ungar sub ultimii Arpadieni, Editura Enciclopedică, București, 2008.

Eugen Denize, Ștefan cel Mare, Dimensiunea internațională a domniei, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012

Șerban Papacostea, Geneza statului în Evul Mediu românesc, Corint, București, 1999.

———-‘’————-, Between the Crusade and the Mongol Empire, The Romanians in the 13’th Century, Romanian Cultural Fundation, Center for Transylvanian Studies, Cluj-Napoca, 1998.

Melinda Mitu, Sorin Mitu, Ungurii desre români, Nașterea unei imagini etnice, Editura Polirom, Iași, 2014

Ioan-Aurel Pop, „Conștiinta publică oficială despre statutul românilor din Transilvania și Ungaria în Evul Mediu”, (http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/48130/1/Pop%2BIoan%2BAurel-Constiinta%2Bpublica%2Boficiala-2009.pdf, accesat la 10 martie 2019).

Episoade