de Tibi Codorean
Provin dintr-o familie mixtă. Dar asta e valabil pentru toți oamenii, că mă gândesc că o familie non-mixtă ar fi una în care părinții tăi sunt și frați între ei. Toate familiile sunt mixte, depinde doar felul în care se mixează. În a mea s-au mixat în proporții aproximativ egale atât elemente românești, cât și elemente ungurești. Ca să nu fiu părtinitor față de vreuna dintre părți, primul meu cuvânt a fost în engleză. Băiet fiind, am învățat poezii atât în limba română, cât și în maghiară. Am făcut grădinița în limba maghiară și, ca să compensez, am făcut școala vieții în limba română. Am sărbătorit paștele de două ori, mai puțin în anii în care Iisus și Jezus înviau împreună.
Am avut mereu o graniță clară în interiorul meu. Cu unii bunici vorbeam într-o limbă, cu ceilalți în alta. De fiecare dată când vreunul dintre bunici încerca să rupă o frază și să-mi vorbească în limba celeilalte jumătăți a familiei, mă supăram și îl somam să vorbească “frumos”. Eu eram vameșul și nu lăsam nimic să treacă dintr-o parte în alta. Eu eram singura parte comună a celor două cercuri care se intersectau. Eu eram fele apă, fele viz.
Am încercat să mențin un echilibru în felul în care mă comportam cu bunicii, să nu simtă vreunul că e defavorizat, pentru că asta ar fi avut grave consecințe diplomatice. Nu voiam să stârnesc un conflict interetnic prin faptul că favorizam una din părți. Cât timp am trăit în Vulcan, aproape de ei, a fost ușor. Când am început facultatea la Cluj – a fost mai greu.
Una din cele mai mari bucurii ale unei bunici e să-și vadă nepoții mâncând. În scurtele vizite acasă, eu treceam pe rând pe la ambele bunici și, inevitabil, mâncam la amândouă. Nu puteam să-i spun Reghinei să-mi pună mai puțini ardei umpluți sau mai puține sarmale pentru că ar fi știut că mă păstrez pentru supa cu găluște și paprikașul de pui de “dincolo”. Nu puteam să-i spun lui Ibolya că nu vreau lucskos sau gomboc, pentru că ar fi știut că m-am aruncat la mămăligă cu tocăniță “dincolo”. Așa că mâncam dublu. Așa am ajuns ca acum să-mi aduc aminte de bunicile mele de fiecare dată când mănânc până mă doare burta. Cumva previzibil, de una îmi aduc aminte în română, de cealaltă în maghiară.
Ok, probabil că aș fi putut să le spun să-mi pună câte o jumătate de porție fiecare și ar fi înțeles situația mea. Poate că nu refuzam mâncarea pentru că amândouă găteau excelent și eu veneam acasă după două săptămâni de pateu și zacuscă și paste amestecate cu conservă de porc, că doar atât știam să gătesc în studenție.
