de Julia Nagy
Dacă vi s-a părut dramatic în copilărie să aflați că nu există Moș Crăciun, ia luați de aici la dublu: Angyalka și Moș Crăciun sunt prieteni… dar nu există.
Sibiu, acum mulți ani…
Cu câteva zile înainte de Karácsony/Crăciun, casa bunicilor începea să miroasă a prăjituri: Arlechin, Televizor, Buburuze, cornulețe… Toate ieșeau aburinde din bucătăria ferecată ca un laborator și intrau în camera bună, aia rece… de ieșeau aburi din gură când intrai în ea. Doramama (n.r. bunica unguroaică) era strictă cu regimul lor. Nu se atingeau până de Crăciun. Prăjiturile decupate de marginile boțite erau acoperite cu ștergare albe cu albastru și… se duceau, lăsând în urmă mirosul acela îmbietor, dulce, ademenitor. Dar nu, nu te puneai cu Doramama.
Marginile tăiate, ”deșeurile” – cum le numea bunicul meu (Buni, n.r. bunicul meu drag oltean) erau singurele la care aveam dreptul până de sărbători.
Apoi urmau sarmalelele, salatele, supa de găluște de duminică, friptura, cârnații… Totul se făcea după un calendar ritualic al meniului. Eu și Buni ieșeam la plimbările de dimineață și la cele după somnul de prânz iar Doramama mai ieșea din când în când din laborator cu șorțul plin de făină. Îi simt și acum obrajii rumeni lipindu-se de obrajii mei reci. Și mirosul… mirosul de cozonac.
Zilele păreau infinite până când venea Angyalka… și Moș Crăciun. Angyalka aducea bradul, Moșu’ cadourile, parcă. În fine, nu mai țin minte explicațiile. Cert e că erau prieteni și… îmi aduceau daruri. Eram ușor contrariată că, la grădiniță, colegii mei (la vremea aceea eram la o grădiniță în limba română, după câțiva ani la grădinița maghiară) nu știau de Angyalka. Bizar, dar, evident, Doramama și Buni știau mai bine cu siguranță și, în plus, puteam să cer cadouri și de la Angyalka și de la Moș Crăciun. Așa că nu am contestat dihotomia acestei sărbători care aducea miros de portocale în casă.
Și apoi venea Ajunul. Nu aveam voie în camera mare câteva ore. Și apoi… seara, se stingeau luminile, și după minute de așteptare, ușa albă se deschidea scârțâind.
Umbre jucăușe dansau pe plafonul înalt și apoi intram.
Angalka a venit.
Bradul împodobit mi se părea o minunăție și eram convinsă că a avut loc Angyalka să-l arunce în casă prin geamurile înalte care erau crăpate. Și bradul era mare și cu multe luminite și globuri colorate.
Cântam „Mennyböl az angyal” și „Pásztorok, Pásztorok”… și, apoi brusc, se auzea ceva din camera cealaltă care trebuia inspectat… niște clopoței (care erau în mâinile uchiului meu și care nega orice asociere cu personajele serii). Evident, situația trebuia inspectată… toate camerele luate la rând și apoi, la revenire… surpriză.
Sub brad, erau cadouri!
Venise Moșu. Moșu și Angyalka erau prieteni. Și totul era de la ei. Si mă iubeau, dar niciunl nu putea să stea mult că erau în grabă. Așa că… reluam cântarea și pentru Moșu: “Moș Crăciun cu plete dalbe…” și „Domn, domn să înălțăm…” și, la final, unchiul meu insista să cântăm și… ”O Tannenbaum”. Pentru asta nu am explicații. Era în repertoriu.
Cu cât creșteam, treaba cu Angyalka și Moșu’ devenea dubioasă. Am aflat la grădiniță că nu e Moș Crăciun. Și mi-am dat seama că e posibil ca și Angyalka să nu existe. Dar nu le-am spus bunicilor. Și ușa albă scărțâind se deschidea iar apoi sunau clopoțeii….
