Încorporarea Transilvaniei în Regatul României, după Primul Război Mondial, a schimbat dramatic situația maghiarimii din această regiune. Din națiune dominantă a Transilvaniei, maghiarii au devenit peste noapte minoritate, într-o țară care până atunci nu avusese, cu excepția integrării Dobrogei, experiența guvernării minorităților. Eșecul integrării maghiarilor în noua României în perioada interbelică este un fapt, însă responsabilizarea exclusivă a uneia dintre părți nu ne ajută să înțelegem situația. Putem fi lesne acuzați de istorism, însă opțiunile ambelor părți în toată perioada interbelică au fost limitate, iar rezultatul final a fost predeterminat, în bună măsură, de evoluțiile istorice de până atunci.
Șocul autodeterminării românilor din Transilvania, la 1 decembrie 1918, avea să fie doar unul dintre primele. Tratatul de la Trianon, denumit și cea mai mare tragedie națională de după bătălia de la Mohacs, deposeda Regatul Ungariei de 2/3 din teritoriu și 1/3 din populația de etnie maghiară și 2/3 din populația de diverse etnii. Practic, toți vecinii Ungariei au primit teritorii provenind din vechiul Regat, România mărindu-și considerabil suprafața, iar statele nou formate, Regatul Unit Sârbo-Croato-Sloven, Cehoslovacia și Austria primind și ele teritorii importante cu populație mixtă. Confruntați cu un asemenea șoc, la care s-a adăugat scurta ocupație românească a unei părți din Ungaria, între vara lui 1919 și primăvara lui 1920, maghiarilor din teritoriile desprinse le-a fost imposibil să se adapteze la noul statut, cu atât mai mult cu cât politicile noilor țări gazdă erau îndreptate exclusiv către consolidarea statalității și centralizare. Preluarea puterii de către un curent eterogen politic, reprezentat de Regentul Miklos Horty, după înlăturarea regimului bolșevic al lui Bela Kuhn, într-o țară nu doar învinsă, dar și profund demoralizată, lăsa la dispoziția noilor guvernanți puține opțiuni pentru consolidarea națiunii. Revizionismul, sub deviza „restituției integrale”, a reprezentat în toată perioada interbelică, daca nu singura, printre puținele deziderate capabile să reunească sprijinul majorității maghiarilor.
Principalul fenomen cultural a fost însă parțiala decuplare a noilor minoritari de la corpul națiunii maghiarilor din Ungaria, petrecut nu doar în virtutea unor evoluții din interiorul comunităților de maghiari, dar mai ales în urma interacțiunii dintre politicile noilor state naționale, aspirațiile maghiarimii și politica externe a Ungariei. Dominantă însă a fost rezistența pașnică a maghiarilor față de noile realități politice, nu doar ca urmare a respingerii lor generale, dar mai ales a absenței unor soluții viabile propuse maghiarilor de către statele succesoare. Nu au lipsit încercările de adaptare, gesturile de bunăvoință și nici apelurile creatoare, însă timpul scurt și imensele rezerve de neîncredere reciprocă au îngreunat un proces care se anunța dificil, chiar și în condiții ideale.
În Transilvania, perioada de maximă efervescență politică printre maghiari s-a înregistrat între 1920 și 1923, între Trianon și Constituția din 1923, obiectivul fiind încercarea maghiarilor de influențare a modelului politic emergent al României Mari, în scopul prezervării preponderenței maghiare în instituțiile Transilvaniei și al obținerii unei autonomii administrative și culturale.
Nu au lipsit nici inițiativele de regândire a rolului Ungariei în Europa, ca modalitate de restituire a greutății politice pierdute. Gusztav Gratz, ministru de externe al Ungariei în 1921, partizan al restaurării Habsburgilor, prin Carol I, susținea ideea complementarității economice a Ungariei și Austriei, în binomul agrar-industrial, pledând pentru formarea unei federații dunărene între cele două state. Potrivit acestuia, nucleul astfel format ar fi trebuit să atragă și celelalte state ale zonei într-o confederație. Reacția României și a Cehoslovaciei la încercările lui Carol I de a se întoarce ca rege al Austriei și Ungariei, Praga și Bucureștiul amenințându-le pe cele două cu ocupația, arată că planul lui Gratz se adresa mai ales viitorului.
Viitorul episcop, Miklos Makay, a contribuit esențial la reinventarea conceptului de Europa Centrală, susținând ideea unei falii între statele germanice și cele aflate în diferite perioade sub ocupație rusă, germană sau otomană, la care raporta și Ungaria. Pentru Makay, statele cuprinse între Marea Baltică și Balcani ar fi fost compatibile pentru formarea unei subregiuni, parte a viitoarelor „State Unite” ale Europei Centrale.
Politica externă a Ungariei interbelice, contrar impresiei degajate din lecturile istoricilor din statele învingătoare, nu a fost în întregime consacrată revizionismului. Alături de Iugoslavia, Polonia, România și Bulgaria, în perioada 1930-1931, Ungaria a făcut parte din grupul țărilor agrare, care au încercat armonizarea politicilor economice, în scopul exploatării comune a oportunităților economice oferite de piețele Europei de Vest. Criza economică și absența unor mecanisme politice de natură să faciliteze cartelizarea țărilor în cauză a dus la eșecul inițiativei. Aceasta a fost însă continuată de Iugoslavia, Turcia și România în contextul Înțelegerii Balcanice, dar fără un succes deosebit.
Pentru maghiarii din România Mare, întreaga perioada interbelică a stat sub semnul eforturilor de adaptare la noul statut, în condițiile încercării de păstrare a unității culturale a întregii națiuni maghiare. Așa cum observa și Levente Salat, deși românii din Transilvania aveau deja la momentul Unirii o consistentă istorie a luptei pentru drepturile minoritare, contrar promisiunilor de la 1 Decembrie, nu au manifestat o sensibilitate aparte față de problemele noii minorități maghiare. Într-o scrisoare adresată în 1929 proaspătului prim-ministru al României, Iuliu Maniu, fostul ministru al naționalităților din Ungaria, Oszkar Jaszi, evocându-i liderului român nu doar cum a respins, cu eleganța, propunerea guvernului Karolyi pentru o Ungarie federală, i-a amintit și promisiunea făcută atunci ca în România Mare națiunea maghiară să fie liberă și egală în treburile politice și cele culturale. „Domnule prim-ministru, a încheiat Jaszi, cred și acum în seriozitatea și cinstea promisiunii Dumneavoastră.”
România nu doar că își dublase teritoriul, dar devenise și un stat multinațional sau cu o componentă minoritară importantă. Recensământul din 1930, ale cărui rezultate sunt dincolo de orice îndoială, au relevat că din cele peste 18 milioane de locuitori, românii reprezentau 71,9%, maghiarii – 7,9%, germanii – 4,1%, iar evreii – 4%, restul fiind ucraineni, slovaci, rusi, cehi, turci, tătari, țigani și alții. În Transilvania, situația era următoarea: din cele 3 208 767 de cetățeni, 57% erau români, 24,4% maghiari, 9,8% germani și 3,2% evrei.
Încapsularea celor două comunități în convingerea autosuficienței, așa cum o numea Sandor Biro într-o lucrare apărută în 1948, cu scopul excluderii reciproce de la construcția statala, a continuat cu și mai multă obstinație în perioada interbelică, de această dată românii fiind elementul conservator. Trăsătura dominantă a epocii, care a îngreunat semnificativ eforturile maghiarilor de a se adapta la noua situație, a fost neîncrederea majorității românești în noua minoritate, fapt care făcea ca mai toate demersurile sale pentru respectarea promisiunilor de la Alba-Iulia să fie puse sub semnul iredentismului. Efortul dublu al României Mari de modernizare și centralizare, necesitate firească a rezultatului războiului, nu doar că nu lăsa puțin loc pentru manifestarea plenară a minorităților, cu precădere a celei maghiare, dar era și cointeresat, într-o oarecare măsură, în existența unui „dușman” interior, al cărui spectru să contribuie la păstrarea unei societăți consolidate, odată ce marile obiective naționale fuseseră realizate.
Deși în istoriografia românească a ultimilor ani, lucrurile sunt prezentate în forma unui conflict între centralismul bucureștean, întruchipat de Ionel Brătianu și Alexandru Averescu, și localismul transilvan și bucovinean, la care au aderat și minoritățile, cu precădere cea maghiară, lucrurile sunt ca de fiecare dată mult mai complicate. Virulenta dispută între Alexandru Vaida-Voievod, principalul susținător al autonomiei transilvane, și Ionel Brătianu, în care primul acuza extinderea abuzivă a practicilor Regatului în Transilvania și infuzia masivă de funcționari și aparat polițienesc, ascunde de fapt un efort masiv al României de preluare a controlului asupra unui spațiu urban dominat numeric și cultural de elementul maghiar. Refuzul funcționarilor maghiari de a depune jurământul de fidelitate față de România, în proporție de aproape 90% dintre aceștia, programat să aibă loc la 29 decembrie 1918, cu mult înainte de semnarea tratatelor de pace, a generat nu doar tensiuni politice, dar și blocarea parțială a administrației din Transilvania. Acest fapt a determinat o relativă infuzie de funcționari, judecători și polițiști din Vechiul Regat, care ulterior a fost taxat inclusiv de liderii români drept o „anexare” a Transilvaniei. Chiar și așa, lucrurile erau relative. După organizarea Marelui Sfat al Țării, care a ales Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în decembrie 1918, organizarea autonomă a fost păstrată nu doar pentru întreaga regiune, dar și pentru Cluj și Sibiu, iar preponderența maghiară în instituții a rămas aproape neafectată. Spre exemplu, în Târgu-Mureș, în decembrie 1922, personalul Primăriei număra 450 de angajați, care nu cunoșteau limba română, iar primul proces-verbal în limba română a fost încheiat în ianuarie 1923, de către primarul Emil Dandea, deși până atunci localitatea mai avusese trei primari români.
Participarea maghiarilor la viața politică a Transilvaniei, nu doar a României, a fost una extrem de redusă în primii ani de după Unire. Alegerile din toamna lui 1919 au fost boicotate de majoritatea maghiarilor, fiind consemnată participarea unei grupări de intelectuali maghiari, printre care și Karoly Kos, care a reușit trimiterea a 12 reprezentanți în Parlament. Lui îi datoram una dintre primele încercări de teoretizare a noii situații a maghiarilor. Editorialul Glasul care strigă, publicat în ianuarie 1921, după ratificarea Tratatului de la Trianon în Parlamentul Ungariei, stabilea în bună măsură cadrele vizunii maghiare cu privire la contractul social ce trebuia încheiat între majoritatea română și minoritatea maghiară. Deși ridiculizat și acuzat de oportunism de presa maghiară din Transilvania, pentru că acceptase fotoliul parlamentar din partea lui Iuliu Maniu, Kos susținea participarea activă a maghiarilor la viața noului stat, prin organizarea unei vieți politice, culturale și economice de sine stătătoare a maghiarimii transilvane, în scopul obținerii autonomiei din partea majorității. Esența apelului lui Kos era aceea că maghiarii promiteau loialitate statului român, în schimbul recunoașterii specificului lor, în forma autonomiei administrative, culturale și religioase.
Desființarea Consiliului Dirigent de către guvernarea Partidului Poporului al lui Alexandru Averescu, în aprilie 1920, angajat nu doar în centralizarea țării, dar și în autentica ei modernizare – Partidul Poporului a aplicat reforma agrară și a adoptat o serie de măsuri reformiste – a readus pe tapet disputa dintre partizanii centralizării și adepții autonomiei. Constituția liberală din 1923, a închis disputa între cele două viziuni, Regatul României fiind declarat stat „național unitar și indivizibil”, chiar dacă a fost întâmpinată cu vii critici de Iuliu Maniu și o bună parte din conducerea Partidului Național Român. Legea reformei administrative din 1925, care împărțea țara în 72 de județe, a definitivat, în bună măsură, profilul de stat centralizat al României.
O parte din imperfecțiunile majore ale Constituției din 1923, așa cum era menținerea femeilor în stare de inferioritate civică, au fost rezultatul consensului între românii din Vechiul Regat și cei din Transilvania. Așa cum însuși Iuliu Maniu recunoștea într-o scrisoare către Alexandru Vaida-Voievod, neacordarea dreptului de vot femeilor a avut motivații de ordin național. În condițiile în care populația feminină maghiară era preponderentă în centrele urbane, iar cea românească era răsfirată în zonele rurale, acordarea dreptului de vot pentru femei, potrivit calculelor lui Maniu, ar fi dus la creșterea voturilor elective maghiare cu 1/3 mai mult decât cele românești.
Dincolo de dezideratul general al păstrării specificului maghiar prin organizare autonomă, opțiunile politice și ideologice ungurilor din România au fost diverse, oscilând între neparticiparea la viața noului stat, prin boicotarea instituțiilor, participare și integrare condiționată și iredentism. Accentul, pe fiecare dintre ele, s-a pus în funcție de circumstanțele internaționale și de politicile statului român, fără ca maghiarii să poată fi definiți de o opțiune sau alta, însă implicarea acestei minorități în viața politica românească a fost o constantă, până la instaurarea dictaturii regale în 1938.
Principala formațiune politică maghiară din Transilvania a fost Partidul Maghiar. Înființat în decembrie 1922 la Cluj, din fuziunea altor două partide nou-constituite, Partidul Popular Maghiar și Partidul Național Maghiar, Partidul Maghiar a reunit, în numele dezideratelor naționale, persoane și grupări cu orientări ideologice din cele mai diferite. Principalul obiectiv al acestuia, în toată perioada interbelică, a fost conservarea specificului minorității maghiare, dacă nu prin obținerea autonomiei, cel puțin prin uzul neîngrădit al limbii în cultură, instrucție și administrație, dar și prin conservarea autonomiei Bisericii Reformate, în condițiile declarării prin Constituție a BOR drept „biserică dominantă”. În condițiile eforturilor Bucureștilor de creștere a coeziunii statale, inclusiv prin subminarea preponderenței politice, culturale și economice a maghiarilor în Transilvania, dar mai ales prin consolidarea elementului românesc, Partidul Maghiar și-a concentrat activitatea pe promovarea obiectivelor naționale, amânând permanent clarificările ideologice. Având în vedere prezența masivă a aristocrației, marilor proprietari și a politicienilor din Imperiul Austro-Ungar în cadrul PM, lucrurile nu aveau cum să stea altfel. După alegerea lui Gyorgy Bethlen la conducerea PM, în 1926, disensiunile ideologice din partid au devenit și mai pronunțate. În cele din urmă, în 1927, grupul reformist coagulat în jurul lui Istvan Kecskemethy, alături de Miklos Krenner, un influent profesor și jurnalist maghiar al vremii, sau de Karoly Kos, a reînființat Partidul Popular Maghiar, care alături de obiectivele naționale, preluate de la PM, susținea necesitatea unei politici de modernizare și democratizare a țării, nu doar în folosul maghiarilor ci al tuturor cetățenilor români.
Puțin mai târziu, în jurul revistei „Erdelyi Helikon”, înființată în 1928 de fostul ministru de externe al Ungariei, revenit în 1926 în România, Miklos Banffy, a luat ființă o altă grupare, care s-a pronunța pentru apropierea reală între maghiari și români. Grupării din jurul „Erdelyi Helikon” îi datorăm una dintre cele mai complexe încercări de schimbare de paradigmă în relațiile dintre români și maghiari. Transilvanismul, căci despre acesta este vorba, susținea ideea unui destin comun al românilor, maghiarilor și al sașilor, de unde și necesitatea unei apropieri autentice, văzut ca o necesitate istorică impusă de specificul acestei regiuni.
La începutul anilor ’30, tendințele de fragmentare ideologică a maghiarimii s-au accelerat, noile formațiuni apărute rămânând totuși, în bună măsurăm prelungiri ale vieții politice din Ungaria. În 1933 a luat ființa Partidul Micilor Agrarieni, partid țărănesc de centru-stânga, care avea să cunoască o scurtă carieră strălucitoare în Ungaria postbelică, iar în 1934 a fost înființată Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari din România (MADOSz), grupare de stânga care avea să se alăture comuniștilor români în politica de sovietizare postbelică a României.
În toată perioada postbelică, Partidul Maghiar a rămas principala formațiune politică a maghiarilor din România. Trimițându-și cu regularitate reprezentanții în Parlament și reunindu-i pe cei mai influenți maghiari din România, Partidul Maghiar a fost considerat de București, în perioada interbelică, nu doar un interlocutor pentru problemele minoritare ci și un canal de comunicare cu Budapesta.
Instaurarea dictaturii regale și înființarea Frontului Renașterii Naționale, în 1938, avea să ducă și la suspendarea activității partidelor maghiare. Pentru gestionarea problemelor minorității maghiare a fost înființată o nouă structură, Comunitatea Populară Maghiară, în fruntea căruia a fost numit Miklos Banffy, care a funcționat până la Arbitrajul de la Viena din 30 august 1940. În urma alegerilor din vara anului 1939, maghiarii și-au trimis în noul Legislativ 9 deputați și patru senatori aleși, însă eșecul României de integrare armonioasă a maghiarilor și resurgența revizionismului în Ungaria, au făcut ca activitatea noilor forme de organizare să devină irelevantă.
Surse:
• Istoria României, Ioan-Aurel Pop și Ioan Bolovan (Coord), Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004.
• Daniel Citirigă, Europa Centrală și tentația federalismului, Istorie și diplomație în perioada interbelică, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2015.
• Maghiarii din România și etica minoritară (1920-1940), Lucian Nastasă, Levente Salat (Ed), Cluj-Napoca, Editura Centrului de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, 2003.Piroska Balogh, „Transylvanism: Revision or Regionalism?”, Geopolitics in the Danube Region, Hungarian Reconciliation Efforts 1848-1998, Ignac Romsics, Bela K. Kiraly (Coord), CEU Press, Budapest, 1999.
