Traseul parcurs de maghiarii din România în perioada comunismul seamănă cu acela al unei cariere explozive și strălucitoare la tinerețe, mediocră și ternă la maturitate, ca mai apoi să ia sfârșit în ostracizare și opresiune atent regizate de puternicii zilei.
Câteva cuvinte despre relația între maghiarii din România și comunism, care este una particulară, fără a-și găsi un corespondent în aceea dintre maghiarii din Ungaria și regimul comunism. Atunci când se afirmă că PCR avea un masiv contingent de minoritari, cu precădere maghiari și evrei, dar și bulgari și ucraineni este o aserțiune de bun simț legată de istoria comunismului românesc. O atare situație nu se explică prin apetența maghiarilor față de comunism, fiind mai degrabă o refugiere forțată a acestora în brațele unei mișcări politice, care a instrumentalizat propagandisitic o parte din obiectivele și așteptările tuturor minoritarilor, deci și ale maghiarilor.
Alimentarea PCR, atât a celui de la Moscova, Harkov și Kiev, cât și a celui din țară cu maghiari s-a făcut pe două principale trasee.
Primul a fost acela al emigrației comuniste a lui Bella Kuhn, care după înlăturarea sa de la putere de către România, s-a refugiat inițial la Viena, apoi la Moscova, unde s-a aruncat trup și suflet în vâltoarea revoluției mondiale conduse de Lenin și Troțki, împreună cu tovarășii săi. După înființarea Cominternului în 1919, sovieticii au plasat mișcarea comunistă din România și Ungaria în diverse forme de organizare, pornind atât de la apartenența la Balcani, cât și de la aceea la Europa centrală. În absența unei emigrații comuniste românești consistente, structurile comuniste românești erau controlate în bună măsura de minoritari, cu precădere bulgari, maghiari și evrei. Rezoluția Cominternului din 1923, urmată de congresele PCR din 1924 și 1928, care declarau România „stat multinațional imperialist”, „creație a sistemului de la Versailles”, pe care sovieticii îl disprețuiau la fel ca și țările învinse, proclamând dreptul la determinare, până la despărțire a minorităților, au redus semnificativ popularitatea ideilor comuniste printre români, deși țara era minată de adânci contradicții sociale și economice, partidul fiind văzut ca o simplă prelungire a „mâinii Moscovei” în România. De altfel, după revolta de la Tatarbunar din 1924, prin Legea Mârzescu partidul comunist a fost scos în afara legii.
Un al doilea traseu a fost cel intern. În condițiile în care propaganda sovietică susținea că rezolvase problema națională, și într-un fel o făcuse, prin organizarea administrativă, politică și culturală autonomă a zonelor locuite de populații alogene și prin sistemul republicilor unionale, comunismul părea să ofere minoritarilor din România ceea ce statul nu era în stare să le ofere: acceptare în societate, statut egal cu cel al majoritarilor și o organizare separată de cea a acestora, cu respectarea specificului cultural și lingvistic. Chiar dacă până în anii ’30 în România a lipsit un sistem legislativ de natură să limiteze accesul minorităților la viața societală și politică, integrarea minorităților în sistemul românesc se poate contabiliza la capitolul eșecurilor României Mari. Nu e de mirare că lozincile Cominternului legate de autodeterminarea până la despărțire a minorităților, cererile repetate de organizare a unor referendumuri, în special în Basarabia și Dobrogea, dar nu numai, și critica virulentă la adresa clasei politice „burghezo-moșierești” au găsit un larg ecou în rândul minoritarilor, inclusiv al maghiarilor.
Așa se face că la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial putem vorbi despre o supra-reprezentare a minoritarilor în partidul comunist. Astfel, în vara anului 1945, din cei 150 000 de membri ai PCR, maghiarii reprezentau un procent de 19,2%, în timp ce, după cele mai optimiste aproximări, procentul general al acestora era de 9-10% din totalul populației. Situația era și mai evidentă în centrele urbane ale Transilvaniei. Nu doar în regiunea secuiască, adică județele Mureș, Harghita și Covasna, ci și în Cluj. În ianuarie 1946, 82% dintre membrii organizației de partid din Cluj erau maghiari, în timp ce procentul maghiarilor din oraș (așa cum a fost fixat de recensământul din 1948), era de 57%, iar al românilor de 40%. În Mureș, unde procentul maghiarilor era de 51%, proporția membrilor de partid maghiari era de 83%. Odată cu avansul sovietizării țării, procentul românilor în partid a crescut, ajungând în 1950, după o intensă campanie de epurare, desfășurată în perioada 1948-1950, la 81,7%, în timp ce al maghiarilor s-a stabilizat la 11%, iar al evreilor la 4%.
Gradul de penetrare a PCR în rândul populației maghiare din Transilvania a fost, pe cale de consecință, încă de la debutul regimului, unul foarte crescut, ajungând în 1948 la 6,7%, fapt care-i transforma pe maghiari într-o categorie vitală pentru impunerea comunismului în România.
La sfârșitul anului 1944, avansul armatelor sovietice în Europa arăta clar că Stalin va fi cel care va hotărâ nu doar configurația teritorială a Europei Centrale și de Est, dar și ce fel de regimuri politice aveau să guverneze aceste țări. Încă din 1943, la Moscova se ajunsese la concluzia că țara avea nevoie de un brâu de state, pe care sovieticii le numeau „prietene”, înțelegând prin aceasta vasale, pe teritoriul cărora să se poată apăra în cazul unui nou război și pe care să le folosească asemenea unui tampon menit să absoarbă primul șoc al unei eventuale viitoare conflagrații. Acordul de procentaj convenit între Stalin și Churchill la Moscova, în octombrie 1944, lăsa foarte puține speranțe est-europenilor, premierul britanic, deși multora gestul le-a părut cinic, ba chiar odios, încercând să negocieze ceea ce deja pierduse. Pentru România, în privința căreia Stalin ceruse o influență de 90%, lucrurile erau clare. Din perspectiva înaintării militare rusești către inima Europei, România devenise esențială pentru sovietici prin controlul Gurilor Dunării și faptul că reprezenta o cale de acces teritorială către Turcia, Strâmtori, dar și către Grecia. Ungaria, pentru care Stalin ceruse un „modest” procent de influență de „doar” 50%, lucrurile păreau că stau mai bine. În realitate, modestia lui Stalin se explică prin faptul că Ungaria, care încă se afla sub controlul unui regim pro-german, Frerenc Szalasi înlăturându-l pe Horthy chiar în octombrie 1944, avea să fie oricum ocupată de Armata Roșie. Fără să-i simpatizeze prin asta mai mult pe români, Stalin purta o antipatie vie Ungariei pentru faptul că declarase război URSS, în vara anului 1941, fără să aibă cu aceasta diferende teritoriale sau politice, în multe rânduri chiar, diplomații maghiari și cei sovietici punând la cale o serie de strategii împotriva României, în anii care au premers izbucnirii războiului. De altfel, câțiva ani mai târziu, cu ocazia ocupării Ungariei în vederea înăbușirii revoluției anticomuniste din 1956, Hrușciov avea să evoce apropiaților săi antipatia pe care Stalin o purta Ungariei.
Aceasta nu l-a împiedicat pe Stalin să joace, ca și Hitler, cartea Transilvaniei pentru a șantaja cele două țări. Deși sovieticii erau unanimi în opinia că URSS nu este interesată de o Ungarie întărită teritorial, nici o Românie completată cu Ardealul de Nord nu trezea o simpatie prea mare la Moscova, o bună parte a comuniștilor români de la Moscova, printre care și Walter Roman, pledând prin memorii pentru o Transilvanie independentă ca mod ideal de rezolvare a conflictului româno-ungar.
În cele din urmă, Transilvania a fost folosită pe post de stimulent pentru acceptarea, inclusiv de către vechile elite politice, preluării controlului asupra țării de comuniști. Dacă la București, folosind presiunea asupra Regelui și promisiunea unei rezolvări „favorabile” a problemei Transilvaniei, sovieticii au reușit să-l aducă la putere pe Petru Groza, la Budapesta, șansele partidului comunist de a ajunge la putere prin alegeri libere erau destul de mici. În cele din urmă, la alegerile parlamentare din noiembrie 1945, comuniștii au suferit o înfrângere usturătoare, victoria fiind obținută de agrarienii din Partidul Micilor Proprietari, fapt care a făcut ca Ungaria să devină și mai indezirabilă în ochii atenți ai sovieticilor.
În cazul României, reinstaurarea administrației românești în Ardealul de Nord, care a urmat la câteva zile după numirea lui Petru Groza în postul de prim-ministru, a venit la pachet cu două condiții: prima, preluarea controlului politic asupra țării de către PCR, iar a doua a fost consolidarea relațiilor interetnice în Transilvania și satisfacerea doleanțelor legitime ale minorității maghiare, cu scopul „dezrădăcinării” revizionismului și șovinismului din rândul acesteia. Ambele clar formulate de Stalin într-o telegramă către Petru Groza.
Alegerea lui Groza a dovedit simțul tactic desăvârșit al lui Stalin. Născut la Deva, dar format în mediu calvin al Colegiului de la Orăștie, cu studii universitare la Budapesta, Berlin și Leipzig, unde a obținut și titlul de doctor în științe juridice, despre Groza se poate spune că era de stânga, filomaghiar și în egală măsură susținătorul unei Transilvanii românești. Adept al reconcilierii româno-maghiare prin integrarea maghiarilor în societatea română, cu păstrarea specificului național și cultural și un grad sporit de autonomie administrativă, dar și animal politic fără scrupule, Groza era omul ideal pentru îndeplinirea ambelor condiții puse de Stalin.
În privința schimbării a felului în care societatea românească se raporta la maghiari, a statutului lor, Petru Groza se exprimase în repetate rânduri în anii interbelici pentru găsirea unui compromis între obiectivele naționale românești și doleanțele legitime ale maghiarilor. Acum, însă, Groza avea ocazia să împuște deodată doi iepuri; pe cel sovietic și pe cel maghiar, căci spre deosebire de perioada interbelică, atunci când România și-a continuat construcția națională, acum nu românizarea era importantă ci sovietizarea, iar într-o Românie controlată strict de sovietici și comuniști, cu granițe garantate de URSS, maghiarii nu aveau decât să-și vorbească limba și să-și urmeze tradițiile, atâta vreme cât ajutau și la preluarea puterii de către PCR. De fapt, românii, maghiarii, evreii și alți, odată înregimentați în rândurile PCR sau ale altor partide comuniste, încetau să mai fie astfel, devenind doar comuniști, gata să justifice și cele mai absurde măsuri împotriva propriilor popoare.
Îndeajuns de cosmopolit, dar fără a fi un novice în bizantina politică a Estului, Petru Groza a știut să-și atragă rapid simpatia maghiarilor din România, care spre deosebire de confrații lor din Cehoslovacia sau de germani, nu au fost supuși unei politici de discriminare postbelică. La 15 martie 1945, la câteva zile după reinstaurarea adminstrației românești în Ardealul de Nord, la Cluj, în Piața Matia, în fața câtorva zeci de mii de maghiari în costume naționale, veniți să-și sărbătorească Ziua Națională, Petru Groza a ținut un înflăcărat discurs în limba maghiară prin care anunța o nouă eră în relațiile dintre cele două popoare.
La scurt timp, din postra de cea mai importantă minoritate a țării, maghiarii au devenit contingentul care a aplicat noua politică minoritară comunistă, extrem de atentă la tradițiile naționale ale minorităților, în scopul creșterii impactului propagandei comuniste. Comuniștii maghiari au fost încurajați prin circulare și directive să-și folosească limba în cadrul tuturor manifestărilor de partid, iar pentru a grăbi formarea armatei de activiști, atât de necesară partidului, în principalele orașe din Transilvania au fost organizate cursuri lunare și trimestriale în limba maghiară pentru formarea tinerilor propagandiști. În 1946, la București, pe lângă CC a fost înființată o școală de cadre în limba maghiară, acolo unde s-a format contingentul care mai târziu avea să preia administrarea Regiunii Maghiare Autonome.
Întreg învățământul maghiar din România a fost revitalizat în perioada 1947-1948, numărând 2671 școli primare, 184 institute gimnaziale și Universitatea Bolyai, cu 3500 studenți maghiari. În întreaga țară funcționau peste 4205 de învățători, 2035 profesori de gimnaziu și 280 de profesori și asistenți universitari, asigurându-le maghiarilor un parcurs care începea cu școala primară și se termina cu universtatea, unica la acea vreme în Europa.
Au fost și domenii în care autoritățile comuniste românești au dat dovadă de intransigență. Unui mare număr dintre maghiarii din Ardealul de Nord care au avut și cetățenie ungară în perioada 1940-1944 nu le-a mai fost recunoscută cetățenia română, iar reforma agrară din 1946 s-a aplicat diferențiat în Transilvania, vizând deposedarea de mijloace a elitei politice și economice a maghiarilor.
Pe lângă PCR, în 1944, cu scopul atragerii tuturor minorităților în procesul de reconstrucție ideologică a României, au fost înființate comitete populare ale minorităților. Uniunea Populară Maghiară, așa cum se numea organizația maghiarilor, care a preluat în bună măsură rolul MADOSz, a reușit să coopteze maghiari de diverse orientări ideologice, devenind un veritabil partid național. Primul congres, organizat în mai 1945, a arătat că UPM avea aproape 400 000 membri, ceea ce însemna aprox. 1/3 din populația maghiară adultă. Transformată dintr-un partid național într-o curea de transmisie între PCR și maghiari, UPP a sfârșit prin a fi total anexată politicii partidului, intrând în conflict cu elitele maghiare tradiționale din Transilvania, atunci când, la cererea Guvernului Groza, în toamna lui 1945, I s-a cerut să se pronunțe împotriva cererilor Ungariei vizând revizuirea granițelor cu România.
Înlăturarea Monarhiei în decembrie 1937, declararea Republicii și adoptarea unei constituții staliniste în primăvara lui 1948, aveau să închidă prima etapă a sovietizării țări. Documentul avea să le consființească maghiarilor o situație oarecum privilegiată, în planurile PCR de consolidare a puterii, însă pe lângă o serie de clarificări care țineau de terminologie, Constituția nu prevedea posibilitatea unei autonomii administrative a maghiarilor. România era recunoscută ca fiind stat multinațional, dar unitar, cu această ocazie introducîndu-se formula de „popoare conlocuitoare”, în locul minorităților, garantându-se accesul acestora la funcții și folosirea limbilor naționale în școală, administrație și justiție.
Surse
Stefano Bottoni, Transilvania roşie, Comunismul român şi problema naţională 1944–1965, Editura Institutului pentru Studiul Problemelor Minorităților Naționale, Editura Kriterion, Cluj-Napoca, 2010.
Leonid Ghibianski, SSSR, „Vostocinaia Evropa i formirovanie sovetskogo obşestva”, în Mejdunarodnîi Istoriceskii Jurnal, nr. 7, ianuarie-februarie, 2000.
Islamov, M.M., T.A. Pokivailova şi T.V. Volokitina, Transilvanskii vopros. Vengero-rumânskii teritorialnâi spor i SSSR, 1940-1946 gg. Dokumentâ rossiiskih arhivov, Moskva, 2000.
Tatiana Volokitina, T.M. Islamov, G.P. Muraşko, A.F. Noskova, Vostocinaia Evropa v dokumentah, vol. II, 1949-1953, Sibirskii Hronograf, Moskva-Novosibirsk, 1998.
Cosmin Popa, Între tentația imperiului și alianța strategică. URSS și Europa Centrală și de Est(1941-1953), Editura Academiei Române, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2012.
foto: Wikipedia
