Șocul istoric al maghiarilor a venit la sfârșitul Primului Război Mondial. Dramele războiului, înfrângerea previzibilă a Puterilor Centrale, evenimentele politice din Europa și resurgența mișcării naționale au îndemnat elita politică maghiară la găsirea unor noi soluții de conviețuire cu naționalitățile. Vulgata istoriografică românească, ba chiar o bună parte a istoriografiei, ca să nu mai vorbim despre publicul românesc au expediat sau chiar au trecut sub tăcere eforturile întreprinse de maghiari în vederea reconcilierii, în etapa finală a războiului. Asemenea românilor, maghiarii au avut și ei o adunare națională, ba chiar două, la Cluj, prin care reprezentanții lor și-au exprimat susținerea pentru rămânerea Transilvaniei în Ungaria și reconcilierea cu elementul românesc. Organizarea de către români, la Alba Iulia, despre care toți știm câte ceva, care au decis, chiar dacă reprezentau majoritatea, pentru toți locuitorii Transilvaniei, nu este un motiv să ignorăm evenimentele similare organizate de maghiari.
Câteva cuvinte despre situația Ungariei. În octombrie 1918, pentru toată lumea devenise evident că Puterile Centrale au pierdut războiul. În urma unei mici revoluții de palat, o fracțiune politică liberală, cea condusă de contele Mihaly Karolyi, care reunea o parte a nobilimii maghiare liberale cu vederi de stânga. La scurt timp de la instalare, noul guvern a declarat Ungaria republică și a anunțat despărțirea țării de Austria. În speranța obținerii unor condiții de pace mai bune, așa cum ar fi făcut oricare, noul guvern a responsabilizat Austria pentru dezastrul Ungariei, anunțând reorganizarea țării pe baze democratice.
În același timp, la Cluj, capitala maghiarimii din Transilvania, la 29 octombrie 1918, sub deviza „Clujul pentru o nouă Ungarie”, s-a organizat o mare adunare populară cu scopul de a prezenta noua conducere a Clujului, reunită în Consiliul Național Maghiar (CNM). Inițiativa a fost preluată de partidele de opoziție din Ungaria, în primul rând de cel independist-pașoptist, care se considera continuatorul idealurilor revoluționare, și de cel socialist. Sufletul adunării, iar ulterior șeful administrației locale era profesorul, zoologul, Apathy Iștvan. Celor 12 puncte ale proclamației Guvernului maghiar le-au fost adăugate încă patru ale CNM, organism înființat pentru a asigura conducerea Transilvaniei și care ar fi trebuit să-i reunească nu doar pe maghiari, dar și pe românii și sașii din Transilvania, la care făcea apel.
Impunerea, prin forța lucrurilor, a profesorului Apathy la conducerea CNM nu a fost primită cu o aprobare unanimă. La observațiile celorlalți participanți, mai ales ale socialiștilor, că trecutul lui șovin nu va da nicio șansă Consiliului în eventuala colaborare cu românii, profesorul a replicat spunând că el este autorul celor 12 puncte de la Budapesta, care prevedeau nu doar modernizarea Ungariei, dar și o strânsă colaborare cu naționalitățile. Șansele colaborării cu românii erau și așa mici. După întâlnirea cu cei din conducerea CNM, reprezentații românilor, Amos Frîncu și Emil Hațieganu, au anunțat crearea unui organism românesc Marele Senat Național Român, deși la Arad funcționa deja Consiliul Național Român Central (CNRC), condus de Vasile Goldiș. Pentru scurt timp, ca urmare a faptului că ambele își arogau competențe pentru întreaga Transilvanie, a apărut o stare de tensiune, care a fost remediată prin declararea Senatului drept filială a Consiliului. Mai mult, Frâncu a fost suspectat de simpatii pro-maghiare de cei din Arad, ca urmare a faptului că fusese de acord cu cei din CNM să pună trupele din regiunea Clujului sub o comandă comună maghiaro-română-săsească.
Colaborarea între Comitetul Național Maghiar, și românii din Cluj a avut loc. În încercarea de a obține sprijinul românilor din zona Clujului, Comitetul Național Maghiar a manifestat reținere și înțelegere față de o serie de acțiuni.
Un prim pas a fost eliberarea deținuților politici din cazărmile Clujului, mulți dintre ei fiind români. Cu această ocazie s-a petrecut și primul „martiraj” al revoluției, adică unul dintre deținuți, un bătrân preot român de 75 ani a murit la deschiderea porților celulelor, probabil în urma unui atac de cord. Ceremonia de înhumare a fost un prilej pentru manifestarea solidarității între maghiari și români, coroana mortuară depusă de CNM având două panglici tricolore, una maghiară și cealaltă românească.
Este perioada în care apar în oraș și însemne românești, de mici dimensiuni și mai ales în instituțiile și firmele deținute sau aparținând românilor. Colaborarea militară dintre CNM și CNRC, prin Comitetul Ardelean și Senatul Român, s-a desfășurat atipic de armonios, pentru moravurile vremii. În cele din urmă, la începutul lui noiembrie s-a decis punerea sub comanda unică a maiorului Siegler Konrad, atât a soldaților maghiari, cât și a celor români. Interesant de aflat că și după refuzul soldaților români de la Budapesta și din alte orașe, incluzând Clujul, de a depune jurământ față de Ungaria, guvernul de la Budapesta a continuat finanțarea Gărzii Românești, transferându-i comandantului acestuia din Cluj, căpitanul Cotuțiu, nu mai puțin de 1.500.000 coroane. Comanda unică nu însemna pierderea controlului CNM sau CNRC asupra propriilor trupe, actele privitoare la o formațiune fiind contrasemnate de cele două organisme politice. Au fost însă formate patrule mixte maghiaro-române, ceea ce a dat posibilitatea menținerii ordinii in Cluj, spre deosebire de alte orașe din Transilvania și mai ales din Ungaria. Atunci când gărzile românești, pe fondul înaintării armatei române în Transilvania, au început să-i dezarmeze pe soldații maghiari, Senatul de la Cluj a ordonat încetarea practicii pentru evitarea vărsării de sânge.
Reprezentanți ai celor două organisme naționale au colaborat, prin formarea unei comisii comune, pentru investigarea atrocităților de la Beliș și Filea de Jos, care au servit drept motiv pentru încetarea negocierilor româno-maghiare de la Arad din 13-14 noiembrie, între CNRC și Oszkár Jászi, ministrul naționalităților din Ungaria. Slăbirea autorităților maghiare, mai ales în zonele locuite de români, pe fondul revoltelor țărănimii, de cele mai multe ori însoțite de jafuri și distrugeri, dar și de excese grave ale jandarmilor maghiari, au pus la grea încercare dorința sinceră de colaborare a celor două organisme. Cu toate relațiile cordiale, mai ales între Emil Hațieganu și Jenő Kertész, secretarul CNM, obiectivele celor două erau prea diferite. Senatul dorea alipirea Transilvaniei la România, iar Consiliu rămânerea ei în Ungaria.
Odată cu apariția armatei române la trecătorile Carpaților, situația s-a schimbat radical. Deși colaborarea a continuat în vederea desfășurării unei vieți normale în oraș, cele două organisme se suspicionau reciproc. În urma inițiativei lui Apathy de a a recruta soldați dintre secui, viața Clujului s-a tensionat semnificativ. Românii din Senat erau convinși că secuii îi vor ataca, în cele din urmă, iar maghiarii din Comitet credeau că românii nu făceau altceva decât să comploteze pentru primirea armatei române. Cele două s-au întâmplat, dar nu în maniera în care prevedeau cei mai alarmiști. Interceptarea telefoanelor Senatului de către serviciul tehnic al Comitetului a revelat că românii vorbeau mult la telefon despre intrarea armatei române în Transilvania, iar soldații secui, beți fiind, au deschis focul asupra Băncii Economul, unde își avea sediul Senatul, la 19 decembrie, știind de faptul că armata română va pătrunde în oraș. În cursul atacului, un elev român a fost omorât, iar soldații secui au fost dezarmați de gărzile maghiare și românești.
Între timp la Budapesta, guvernul Karoly nu credea în perspectiva desprinderii Transilvaniei de Ungaria. În speranța victoriei moderaților, guvernul a pus la dispoziția românilor care se strângeau la Alba-Iulia garnituri de tren, interzicând orice inițiativă care ar fi avut drept scop împiedicarea venirii delegaților. Entuziasmat de promisiunile Comisiei de armistițiu aliate și supraestimând importanța discuțiilor dintre români despre necesitatea unui Ardeal autonom, la care să se alăture eventual și Bucovina, Karoly a respins inițiativa lui Apathy de a ocupa Alba-Iulia „fără vărsare de sânge”. Într-o astfel de situație ca cea de la Alba-Iulia, reținerea Budapestei a fost salutară. Aceasta cu atât mai mult cu cât, guvernul de la Budapesta, dar și CNM au fost consternați de decizia Adunării de la Alba-Iulia, pe care CNRC a declarat-o constituantă ca urmare a sistemului de reprezentare prin crediționale.
Prima reacție a CNM a fost aceea de a contesta legitimitatea adunării de la Alba-Iulia, reproșându-le românilor faptul că nu i-au convocat pe reprezentanții maghiarilor și ai sașilor și că nu i-au lăsat să se exprime pe românii care susțineau autonomia Ardealului sau chiar rămânerea în Ungaria. În mod evident, atât Budapesta, cât și CNM nu au recunoscut valoarea juridică a adunării.
Numit în funcția de comisar al Ungariei de Est, Apathy a luat decizia organizării unei adunări naționale a maghiarilor, sașilor și a românilor, care doreau rămânerea Transilvaniei în Ungaria, care să arate că și această soluție avea susținători. Adunarea s-a desfășurat la Cluj, în data de 22 decembrie, cu două zile înainte de intrarea trupelor române în oraș, la aceasta participând maghiari din Transilvania, Banat, Crișana și Câmpia Maghiară. Participanții, după unele surse 15.000 – 20.000, iar după cea a lui Apathy de 40.000. După discursurile organizatorilor, printre ei fiind și doi socialiști români care s-au pronunțat pentru o Transilvanie independentă, în frunte cu Apathy, participanții au adoptat o rezoluție prin care se cerea păstrarea unității Ungariei, autodeterminarea naționalităților pe baze cantonale și menținerea republicii maghiare. Participanții la adunare, ca și cei de la Alba Iulia, au prezentat organizatorilor scrisori de împuternicire, un echivalent al crediționalelor românești.
Spre deosebire de atitudinea guvernului Karoly, în orașele ocupate deja de armata română a oprit delegațiile locale ale Consiliului Național Maghiar să participe la adunarea de la Cluj, deși CNRC dăduse asigurări că adunarea se va desfășura nestingherită.
La 24 decembrie 1918, armata română, sub comanda generalului Neculcea, a intrat în Cluj. Evacuarea celor 8 divizii maghiare staționate în oraș a făcut ca intrarea să se facă fără incidente. La prima ședința a Consiliului Municipal, la care au participat, alături de gen. Neculcea, prof. Apathy și reprezentanți ai CNM și ai Senatului, s-a hotărât rămânerea Gărzii maghiare în oraș și formarea de patrule comune din cîte doi soldați ai armatei române, do membri ai Gărzii maghiare, doi ai Gărzii românești, un polițist și un jandarm. Simbolurile naționale ale fiecărei formațiuni militarizate au fost menținute, gen. Neculcea emițând o dispoziție expresă în care se interzicea stânjenirea purtării tuturor simbolurilor naționale. Văzând în ocuparea Clujului o încălcare a condițiilor de armistițiu, ceea ce și era, Apathy și guvernul de la Budapesta au evaluat posibilitatea unei rezistențe armate. Ca urmare a disproporției forței, CNM și Comisariatul General au luat hotărârea rezistenței pașnice în vederea protecției populației maghiare din oraș.
Surse
Peter Weber, „De la Kolozsvár la Cluj, Ultimul episod al regimului ungar în „capitala” transilvană”
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papcostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998Istoria românilor, Vol 2, Dan Berindei, Dorina Rusu (Coord), Editura Academiei Române-Editura Univers Enciclopedic, București, 2018
foto: Wikipedia
