Revoluția de la 1848-1849 este un punct de referință major în istoria maghiarilor de pretutindeni, care a pus la fundamentul națiunii principiile democratice. Deși cu o istorie atât de diferită, cele națiuni se aseamănă și din acest punct de vedere, în cazul ambelor ideile democratice împletindu-se cu cele naționale în procesul de formare a națiunii moderne.
Despre perioada scursă între înfrângerea revoluției și sfârșitul Primului Război Mondial se pot spune multe, dar noi ne vom mărgini la a consemna Pactul dualist din 1867 sau compromisul austro-maghiar, semnat în urma unei întregi serii de înfrângeri militare și eșecuri politice suportate de Imperiul Austriac, prin care Ungaria a fost recunoscută drept participant la imperiu. Imperiul Austriei și Regatul Ungariei, așa cum s-a numit oficial Imperiul Austro-Ungar, reunea în persoana unui singur suveran cele două coroane, având două guverne și două parlamente și câteva ministere comune, menite să asigure totuși o minimă unitate.
Din perspectiva subiectului nostru major. Două evenimente mi-au reținut atenția din această perioada densă și importantă pentru felul în care au evoluat ulterior cele două popoare. Este perioada unei puternice mișcări naționale nu doar în Ungaria și Transilvania, dar și în Austria, iar românii se află printre ele, dar de asta s-a scris și se va mai scrie. Încheiat într-o perioadă extrem de dificilă pentru Austria, Pactul a permis, primul rând, punerea în aplicare a deciziei din 1848 de unire a Transilvaniei și Banatul cu Ungaria, dându-le maghiarilor iluzia, destul de îndelungată, a îndeplinirii aproape tuturor aspirațiilor teritoriale. Anularea în 1867, odată cu unirea, a legilor votate de Dieta de la Sibiu, în perioada 1863-1864, prin care se introducea egalitatea politică pentru toate națiunile, inclusiv pentru români, decizie luată tot ca urmare a unor evenimente politice și militare nefavorabile pentru imperiu, a readus în atenție dezbaterea națională din Ungaria. Legea naționalităților din 1868 a fost o încercare de rotunjire a asperităților naționale, introducând ideea unei autonomii lingvistice a diverselor naționalități, dar aplicare ei abuzivă a dus în cele din urmă la o preponderență aproape totală a maghiarei și a maghiarilor în toate regiunile Ungariei reunite. Coroborată cu legea electorală, care stabilea de exemplu pentru Transilvania un cens mai mare de cinic ori decât în alte zone locuite preponderent de maghiari, Legea naționalităților a rămas, în bună măsură, o colecție de intenții generoase, meschin puse în practică.
Un alt eveniment, pe care îl putem contabiliza la șanse ratate, este acela al compromisului maghiaro-croat, tot din 1868, prin care Croația, Dalmația și Slavonia au primit o largă autonomie, sub condiția unei perpetue uniuni politice cu Ungaria și sub controlul Guvernului de la Budapesta. Largile drepturi acordate croaților, al căror banat a fost restaurat, inclusiv acela de a avea un parlament al lor, Sabar, au reușit să calmeze pentru o bună bucată de vreme tensiunile dintre cele două popoare, fără a-i mulțumi pe niciunul dintre ele, cu adevărat. Deși o vreme a fost privit drept model, mai ales de către englezi, cu ale lor probleme irlandeze, sub-dualismul croato-maghiar nu a reușit să contracareze tendința pan-slavă, punând însă mai clar în evidență anacronismul practicilor minoritare maghiare de la acea vreme. Trăgând o concluzie, deși a părut o restaurare a Ungariei Mari, dualismul austro-ungar a deturnat, în bună măsură, gândirea politică maghiară de la tendința democratică postrevoluționară, hrănind iluzia unei preponderențe maghiare politice, culturale și lingvistice de lungă durată, lăsând, astfel, foarte puțin loc unui compromis de durată între maghiari și minoritățile lor.
Surse:
Leslie C. Tihany, „The Austro-Hungarian Compromise, 1867-1918: A Half Century of Diagnosis; Fifty Years of Post-Mortem”, Central European History, Vol. 2, No. 2 (Jun., 1969), Cambridge University Press
Imre Ress, „The Hungarian-Croat Compromise of 1868”, în Geopolitics in the Danube Region, Hungarian Reconciliation Efforts 1848-1998, Ignac Romsics, Bela K. Kiraly (Coord), CEU Press, Budapest, 1999.
foto: Wikipedia
