de: Horia Ghibuțiu
Am avut șansa de a mă apropia la o vârstă fragedă de cultura de expresie maghiară și nu mi-a părut rău deloc.
Mi-am petrecut cele mai frumoase vacanțe din viața mea de bucureștean – cele de elev la gimnaziu și, respectiv, de licean – la Târgu Mureș, un oraș pe care-l ador, unde au locuit toți bunicii mei. Îmi place tot acolo, cu excepția blocurilor, firește. Ador suișurile – pe străzile ce duc la liceul maghiar, Bolyai, și, respectiv, la cel românesc, Papiu (pe lângă care au crescut ai mei); spre Platoul Cornești, la pădure. Îmi plac și coborâșurile – spre ștrandul unde am văzut atâtea concerte rock. Îmi sunt dragi biblioteca Teleki, porțile mari ale caselor de burg transilvan, teatrele, cinematograful Arta și fiecare zi de 1 noiembrie, când cimitirul reformat reunește o lume bună și tăcută, iar lumânările ard feeric, la crepuscul, pentru cei ce au fost.
Fără doar și poate, faptul că jumătate din familia mea e maghiară mi-a deschis apetitul pentru a cunoaște mai bine această limbă. Spre rușinea mea, n-am aprofundat-o – nu cred că o limbă străină poate fi învățată doar în vacanțe. Dar măcar citesc acceptabil și înțeleg în mare ce citesc în maghiară, tot e ceva.
Pentru că în jurul meu se vorbea preponderent ungurește, m-am străduit să înțeleg nu doar ce se discuta, ci și, de fapt, felul de a fi maghiar. Ceea ce o poți face în mai multe feluri, cultura, fie ea și populară, fiind o cale sigură.
Prima carte scrisă de vreun maghiar de care îmi amintesc e „Csipike, az óriás törpe” („Cispike, piticul uriaș”) de Fodor Sándor, adorabilele peripeții ale piticului care credea că soarta pădurii depindea de el. Mi-amintea cumva de „O poveste cu un hobbit” de J.R.R. Tolkien (fabuloasa colecție Biblioteca pentru toți copiii). Îmi pare că cele două personaje se și asemănau un pic la favoriți, doar că piticul avea și o barbă ciudată, fără mustață, cum vedeam că purtau tenorii la televizor.
N-am să mă laud că am putut citi cartea, dar ilustrațiile mă inspirau și mă predispuneau la visare în timp ce o răsfoiam și mâncam musai o prăjitură făcută de bunica: szilvás lepény (pandișpan cu prune), surcele (forme din aluat fripte și pudrate cu zahăr) sau favorita mea, mézes krémes (aduce un pic cu Medovik, delicatesa rusească de la Zexe Braserie). Tot cam pe atunci am descoperit în bibliotecă „Voievodul țiganilor” de Jókai Mór, nu m-a dat pe spate, dar pesemne n-am parcurs-o când era potrivit.
Asta se întâmpla cam pe la 10-11 ani. În acea perioadă mi-am dezvoltat abilitățile la fotbal cu nasturi, pe care aveam să-l export și-n București, inițiindu-mi colegii în tainele acestui sport venit din Ungaria via Cluj. Oricât m-aș strădui, mi-e imposibil să-mi amintesc numele autorului unei cărți de nuvele, din care prima se referea la un băiețandru obsedat de fotbal cu nasturi și, mai cu seamă, de un nasture majestuos de un roșu aprins, de la o umbrelă. Pare-mi-se că părinții i-au spus că i-au aruncat echipa în foc, ca să se concentreze la școală, iar la sfârșit, după ce a obținut rezultate bune, i-au dat jucătorii înapoi, intacți. Un happy-end care mi-a umplut inima de bucurie și care m-a urmărit multă vreme, cât timp am practicat fotbalul cu nasturi – noi îi spuneam pe ungurește, Gombfoci.
Cam pe la 13-14 ani m-am îndrăgostit, platonic și făr-de-speranță, de o tovarășă de joacă din copilărie (acum suntem prieteni pe Facebook), Évike, una dintre cele două nepoate ale prietenei și vecinei bunicii mele, Erzsi néni, o femeie care fusese foarte frumoasă la viața ei, semăna leit cu Bette Davis. Ascultam muzică până târziu la Évi (aveam „fixurile” noastre indicate de ceasul electronic din bibliotecă, dacă ratam să ne uităm la ora propusă, mai rămâneam încă una – „mai stau până la 21.21, 22.22 etc”), iar o melodie auzită atunci „pe repeat” nu-mi dă pace nici azi. E o baladă de dragoste destul de naivă, intitulată „Maradj velem” (rămâi cu mine), dar frumoasă. N-aș băga mâna în foc, dar e posibil să fi ascultat acest slow în interpretarea unui star ungar, Balázs Fecó (a făcut parte din trupele Neoton, Taurus, Korál, Balázs Fecó Band).
https://www.youtube.com/watch?v=gyEGTPxmW_Q
Cam în același timp mi-a intrat în cap un refren care-mi revine periodic în minte și în acest mileniu – un șlagăr intitulat „Hajmási Péter, Hajmási Pál” – desprins din opereta „Regina Ceardașului (sau Trăiască dragostea)” de Kálmán Imre. Iată o interpretare de gală a acestui cântec neuitat. Încă mi se face pielea de găină când îl ascult – fiorul, emoția și zâmbetul n-au dispărut, iar la refren aplaud ca la „Radetzky Marsch”.
https://www.youtube.com/watch?v=ljAQ8inST5w16
Tot în ceea ce privește muzica, aș menționa un obicei pe care l-am întâlnit în gospodăriile ungurești, dacă nu-mi joacă feste memoria, duminica înainte de prânz: acela de a fi ascultate cu sfințenie romanțele transmise cu dedicații la postul de radio Vocea Americii, ediția în limba maghiară. Aerul ilegal al ascultării acestui post precum și drumurile pe care le făceam prin oraș ca să ajung la prietene sau foste vecine ale bunicii la care mă duceam cu prăjituri sau să iau cine știe ce procuraseră „pe sub mână” mi-au întipărit în minte aceste duioase cântece.
Îmi amintesc, destul de vag, și de un film unguresc văzut la Târgu Mureș, la Cinema Arta (trebuie că voi fi mâncat înainte langoși cu brânză, mirosea toată Piața Trandafirilor de la ei): „Nem élhetek muzsikaszó nélkül”, o ecranizare după Móricz Zsigmond. Filmul însă nu mi-a plăcut – nu se putea compara cu „Superman” sau „Yeti”! – dar făcea furori și era greu să procuri bilete. M-a dezamăgit precum supraevaluatul film românesc „Totul despre fotbal” – și pe acela l-am urmărit în picioare, într-o înghesuială de nedescris: mult zgomot pentru nimic. Mă rog, așa vedeam lucrurile pe vremea aia. În schimb, n-aș putea uita „Mephisto” de István Szabó, care a luat Premiul Oscar pentru film străin. Citisem mai întâi în revista „Cinema” despre acest film, iar când l-am văzut, chiar și într-o versiune cenzurată, am fost încântat și am avut sentimentul ciudat că, într-un fel, pot fi conectat chiar și în România la ceea ce era în vogă pe plan internațional.
Și apoi, adolescența. Cu anturajul de prieteni maghiari, cu fumatul și berile de la Cetate și de la Platoul Cornești, cu concertele rock din complexul „Weekend” (toată lumea îi spunea „Vikend”!), cu descoperirea unor trupe precum Hobo Blues Band. Sau a colecției revistei ungare de satiră „Lúdas Matyi” (Mateiaș gâscarul) la unchiul meu caricaturist și fascinația pe care o exercitau desenele cu personaje feminine voluptuoase!
Târziu, am descoperit scriitori care mi-au schimbat literalmente perspectiva asupra umorului, ca formă de supraviețuire. Mai întâi, excepționalul umorist Karinthy Frigyes, cu a sa „Cele două suflete ale Oliviei”, volum de schițe care mă făcea să râd singur pe stradă și să intru relaxat în Bacalaureat. Între paginile acestei cărți încă se mai găsesc firimituri de nucă din kürtőskalács.
Dar și Örkény István, maestru al grotescului. Dacă nu mă înșel, în volumul „Nuvele-minut (Egyperces novellák)” aveam să găsesc pasajul de care mi-am amintit când Ioan T. Morar a dezvăluit că expresia „trăim în România și asta ne ocupă tot timpul”, făcută celebră de un personaj de o tristă popularitate, era un pic „împrumutată” din scrierile lui Örkény:
„– Prin urmare există oameni pe Lună?
– Există, şi spre marea mea surpriză chiar unguri, care s-au acomodat bine la marile fluctuaţii de temperatură şi alte caracteristici locale. S-au călit contra frigului şi bineînţeles rezistă şi la arşiţă, iar în lipsa aerului – care pe Lună nu există – inspiră din nişte pungi în care-şi ţin aer adus tocmai de aici, de acasă.
– De-a dreptul emoţionant! Şi, în afară de faptul că sunt unguri, cu ce se ocupă?
– În afară de faptul că sunt unguri, nu se ocupă cu nimic, pentru că asta le absoarbe tot timpul”.
Tot în cărțile lui Örkény am găsit un pasaj excepțional – cred că se numea Marele Lexicon Maghiar, un vocabular ucigător de ironic, și care definea astfel Ungaria: „o manie cu zece milioane de persoane afectate. În prezent, se consideră că această obsesie e vindecabilă, deși acest lucru i-ar răpi mult din farmec”.
