de: Sanda Nicola
Cât am trăit la Deva, nu m-a frământat niciodată ce e aia o minoritate etnică, ce drepturi ar trebui să aibă cei care nu-s români get-beget și ce n-ar trebui să li se îngăduie. Nu m-am gândit niciodată că ar trebui să mă adresez într-un fel anume minorităților, ca să nu-i discriminez, de altfel nici nu știam ce înseamnă discriminare și nici n-am simțit vreodată că eu aș fi mai cu moț doar pentru că mă chemă atât de perfect românește: Popa. Acolo, în cartierul Zarand din Deva, am trăit împreună români, unguri, sași și țigani, “uniți în diversitate” cu mult înainte de inventarea acestui slogan, bizuindu-ne unii pe ceilalți în ”Epoca de aur” a marilor privațiuni din anii ’80. Universul meu de copil e dominat de secvențe în care mă întorc de la școală flămândă, intru în bloc iar pe casa scării mă izbesc de câte un miros de ceva bun, gătit atunci. Inima îmi tresaltă și pornesc pe scări în sus pe urmele mirosului, adulmecând ca să știu unde intru să-mi astâmpăr pofta. Nu era absolut necesar să bat sau să sun la sonerie, ușile erau veșnic deschise și nu era nimic nefiresc să intri și să ceri ceva de mâncare de la vecini. Treceam zi de zi pe lângă uși pe care scria Fam. Albu, Vass, Ionescu, Schmidt, Cioabă, Males, Carp ș.a.m.d. Astăzi îmi dau seama că mozaicul interetnic de la scară națională era redat cu destul de mare fidelitate la scara noastră de bloc.
Familia Males locuia la etajul 3. Avea două fete blonde, Dana și Carmen, probabil că era o familie mixtă de le-au pus prenume românești, cert e că vorbeau maghiară în casă și tot în maghiară îi strigau pe părinți din fața blocului. ”Anyu! Anyu!” când voiau ceva de la ”mămica”, tanti Males, o mare maestră a tortului Doboș, și ”Apu!” dacă voiau să coboare tatăl lor să altoiască vreun hăndrălău care se lua de ele. Noi, copiii non-unguri, le imitam și ne stricam de râs în urma lor, mai ales când îl alintau pe tatăl lor și strigau ”Apuci!”, adică ”tăticule” iar noi înțelegeam ”O, puți!”. Of, Doamne, câte glume proaste s-au făcut pe tema asta pe Aleea Moților! Însă, după un timp, mai toți am preluat de la Dana și Carmen Males acel ”mămico” strigat din toți rărunchii, în ungurește, iar toate mamele din blocul P6 au ajuns să fie strigate de copiii lor ”anyu”. Si tanti Anica Popa, și doamna Ionescu până și doamna Cioabă de la etajul 1.
La etajul 1 încă mai locuiește doamna Margareta Vass. Tanti Margot era printre puținii vecini cu studii superioare, cred că făcuse Drept, și avea o bibliotecă imensă în camera situată chiar în fața ușii de la intrare. Băteam energic de două ori, nu așteptam să-mi răspundă, intram strigând un ”Sărumânaaaa, tanti Margot!” și din doi pași eram într-un spațiu care contrasta deplin cu atmosfera pe care o lăsasem afară, sub ferestrele doamnei Margot, unde băieții spărgeau semințe, râgâiau și se certau dacă pe Bruce Lee îl cheamă „Bruzli” sau ”Brucele”. Înăuntru, pereții camerei erau tapetați cu cărți, sute de cărți, lângă fereastră era un fotoliu și o lampă cu picior înalt unde, cel mai adesea, îl găseam citind pe nenea Luci, soțul doamnei Margareta. Le returnam cărțile pe care le împrumutasem de la ei și nu mă lăsau să plec până nu purtam o discuție despre ce am citit. Erau singurii de pe scară care își făcuseră abonamente la ziare după Revoluție și singurii care nu-l votaseră pe Iliescu. Niște ciudați pentru muncitorimea din bloc simpatizantă FSN, dar erau ciudații lor, erau intelectualii care nu trebuiau să moară, ba chiar erau poftiți la masă.
La școală am dat peste și mai mulți copii unguri și, datorită numelor lor, am deprins repede pronunția în limba maghiară. Zoltán Csaba Sáfár, baschetbalistul, a fost coleg cu mine în gimnaziu la clasa sportivă de la Școala Generală nr. 4. De la el am învățat că ”a” se citește ”a” doar dacă are accent, fără accent se pronunță ”o”, ”cs” se pronunță ”ci”, iar ”s” e de fapt ”ș”. Zoli deschidea seria zilelor de naștere din luna februarie, când săptămânal aveam câteva aniversări. El era pe 2 februarie, apoi eram eu, pe 6, Horațiu Moldovan era născut pe 9, Sorina Hasan pe 11 februarie, Andreea Panaitescu pe 20, iar buna mea prietenă Lore Lăpugean închidea seria, pe 21 februarie. De 30 de ani țin minte aceste date de naștere, mai ceva ca pe sărbătorile trecute cu cruce roșie în calendar și, dacă mă străduiesc un pic, îmi amintesc chiar și numerele lor de telefon fix.
Sigur mai știu pe de rost numărul lui Alice Brandisz, colega mea de liceu cu niște ochi de un albastru ultramarin cum numai unguroaicele cred că pot să aibă și cu niște părinți pe care îi ador. Întotdeauna i-am privit cu multă admirație și m-am simțit foarte bine primită în familia lor mixtă. Tot în liceu am întâlnit pentru prima oară o fată născută în aceeași zi și în același an cu mine, pe Judit Horvath, o unguroaică de la mate-fizică cu limba germană intensiv. Adică, deșteaptă foc! Mi-a plăcut foarte mult de ea, probabil pentru că îmi oglindea chestii faine despre mine, ori poate transferam eu automat asupra mea tot ce vedeam bun și frumos la ea? Nu știu, nu mai contează azi, sper doar că a fost reciproc sentimentul. Ea trăiește acum în Germania și ne revedem din cinci în cinci ani la reuniunile promoției noastre. De fiecare dată bucuria e la fel de mare.
Noi suntem români-români, însă în familia noastră extinsă au avut loc căsătorii mixte. Bunăoară, tușa Florica din Arad s-a măritat cu Sanyi din Oradea și au emigrat după Revoluție în Ungaria. ”Unchiul Șoni” e un tip foarte fain, poate cea mai cerebrală ființă cu care am norocul să mă înrudesc. E sursa mea cea mai de încredere când vine vorba despre politica Guvernului Viktor Orban. Nu vreun analist politic, nu vreun profesor universitar doctor, ci unchiul pensionar din Budapesta m-a lămurit cum stă treaba la o masă de Crăciun stropită cu Tokaj. Mai întâi s-a consumat alb, iar la desert un roze. Cum adică ce-a făcut tușa Flora la desert? Gomboți cu prune, doar știa cât de mult îmi plac.
Timp de douăzeci de ani am trăit în atmosfera asta în care n-am perceput vreo diferență, n-am considerat niciodată că pământul de sub mine e mai al meu decât al prietenilor mei unguri sau că ei mi-ar datora mie ceva. N-am avut niciodată vreo sensibilitate dacă un ungur făcea dezacorduri în limba română, cel mult îl ironizam un pic și râdeam împreună. Când un om vorbește în casă numai maghiară și urmează școala tot în limba maghiară, nu mi se pare greu de înțeles dacă ar avea dificultăți de exprimare în limba română. Abia când m-am mutat în București am aflat că asta e o sfidare de netolerat și că ungurii sunt ”nașpa”, sunt ”răi”, iar asta venea de la români sadea care vorbesc cu ”decât” în loc de ”doar” și merg pe scurtătura lui ”care” în loc de ”pe care”, oameni ce nu s-au îndepărtat vreodată de București mai la nord de Poiana Brașov. În Harghita și Covasna oricum nu se duc pentru că au auzit că acolo românilor nu li se dă pâine. Eu încerc să merg măcar odată pe an. La Băile Tușnad merg pentru aer, ape și masaj terapeutic, în Odorheiul Secuiesc pot fi surprinsă într-o cofetărie din Piața Marton, unde fac niște prăjituri nepermis de bune, iar în Miercurea Ciuc merg la bunii noștri prieteni Laszlo, Orsolya și micuțul Marcell.
La vârsta la care nu credeam că mai pot fi înnodate prietenii noi, într-un cartier rezidențial de la margine de București, m-am pricopsit iar cu o vecină unguroaică, una din Satu Mare pe care n-ai cum să nu o iubești. Kinga Varga, designerul, a venit în viața mea să mă convingă că un trup de femeie matură, indiferent dacă e în standarde sau mai degrabă nu, așa cum e al meu, trebuie prețuit și celebrat. Trupul care te-a susținut în toate perioadele de efort, când poate ai muncit mult peste program, ai dormit puțin și ai mâncat prost, trupul care a reușit să ducă o sarcină cu succes până la capăt la aproape 40 de ani și după multe probleme de sănătate și care ți-a oferit șansa să-ți hrănești copilul cu lapte matern, trupul acela trebuie respectat și pus în valoare. Înțeleaptă unguroaiaca, nu-i așa?
Concluzia e că etnicii maghiari pe care i-am pomenit aici sunt oameni a căror prietenie mă onorează și mă întregește. Toată experiența mea de viață alături de unguri mă obligă să fiu un adversar al celor care ar încerca să ne învrăjbească. Păi nu-i mai bine să ne păzim spatele unii altora în fața iresponsabililor care vor să ne încaiere? Eu asta propun.
La mulți ani tuturor!
